Tulburarea Bipolară la Locul de Muncă

Îi spunem sau nu ,angajatorului despre boală care ne afectează ? Această este întrebarea pe care şi-o pun toate persoanele care sunt afectate de tulburarea bipolară. Dacă este în regulă să dezvăluim boală ,în faţă supervizorului nostru, este o întrebare foarte personală. Anumite persoane au parte de o experienţă foarte pozitivă, în timp ce alte persoane nu .

Dacă boală ne afectează performanţele ,este timpul să ne asumăm că angajatorul nostru va putea observă. O discuţie sinceră cu supraveghetorul nostru  ,ar putea uşura grijă pe care ei o manifestă în privinţa problemelor de randament pe care le-am putea experimenta în timpul unui episod depresiv sau maniacal.

Dacă decidem să dezvăluim informaţii despre boală care ne afectează ,în faţă altora, vom fi nevoiţi să explicăm ce este tulburarea bipolară, cum ne afectează şi cum ne-ar putea afecta randamentul la locul de muncă. Putem să ne asigurăm şeful că boală nu ne va afecta performanţele la locul de muncă şi că vom fi capabili de a ne îndeplini îndatoririle.

Următoarele două experienţe ale unor persoane cu tulburare bipolară ,la locul de muncă ,ar putea să ne ajute în a face hotărârea dacă e bine sau nu,să dezvăluim .Să ne amintim că avem control asupra vieţii şi a bolii noastre. Cum alegem să ne descurcăm cu boală la locul de muncă,este alegerea noastră.

Prezenta

O zi la locul de muncă

'' Mă grăbesc să ies pe uşa, având geantă de muncă pe umăr, un pahar de apă într-o mâna şi medicamentele de dimineaţă în cealaltă. Antidepresive ? Bifat. Stabilizatori de stare? Bifat. Aderentul ? Bifat . Anti-anxietate ? Bifat.  Le înghit ,cu o gură de apă şi apoi alerg către staţia de autobuz .E 7.45 şi eu deja sunt în întârziere. În grabă, îmi scot telefonul şi îmi verific e-mailurile, mesajele pe Facebook, alertele de pe Twitter şi mesajele vocale.

Odată ce m-am urcat în autobuz, încerc să îmi dedic puţin timp mie şi îmi scot Kindle-ul pentru a verifică noile articole din Psych Central ,Bipolar Beat, Mental Floss, şi orice a mai apărut nou,la fel că şi ceilalţi 20-30 de oameni care sunt în autobuz. Cobor şi mă duc la metrou ,şi scot o grămadă de rapoarte medicale care trebuiesc revizuite pentru muncă.  Încep să citesc şi să bifez, în timp ce mă ''sufocă'' mulţimea de oameni care încearcă,de asemenea, să ajungă la serviciu.  Reuşesc să termin o parte din muncă, cobor din metrou ,urc pe scările rulante şi ajung la Starbucks. Câteva minute mai târziu, ''înarmată'' cu un Starbucks , ajung în clădirea unde lucrez, prezint insignă de identificare la intrare , schimb două lifturi pentru a ajunge la etajul de care aparţin ,iar acum prezint insignă pentru a primi permisiunea de intră în birou.

Trag o gură de aer , îmi prezint insignă ,şi odată ce împing uşa să se deschidă, se semnalizează că a venit Domnul Tulburare Bipolară la muncă, chiar înainte să întru. Întru şi trec printre birouri ,pentru a ajunge la al meu. Pornesc calculatorul şi scot rapoartele medicale pe care le verificăm în metrou. Am verificat atâtea rapoarte ,atâta timp ,însă nu pot să mă concentrez asupra lor ,atunci când sunt la birou, pentru a le termină. Trebuie să citesc de un milion de ori ,deoarece mereu apare o distragere ,iar câteodată se întâmplă să simt cum starea mi se înrăutăţeşte şi mă apucă plânsul fără motiv. Încerc să mă apuc de altceva şi câteodată mă ajută, deşi câteodată mă ''ajută'' până la punctul în care termin acţiunea şi trebuie să fac altceva legat de acele rapoarte. Iar eu mă tot duc într-o direcţie diferită, uitând că acel proiect are un termen de predare, sau că am alte proiecte de finalizat. Este un episod de hipomanie. Deci ,cum se va termină ? Voi lua rapoartele acasă, pentru a le verifică acolo ,deoarece nu le-am verificat în timpul zilei ,cum am sperat, astfel transformând ziua de muncă ,din 10 în 12 ore. Asta este o zi tipică mie.

În unele zile ,mă concentrez mai mult decât în altele ,şi reuşesc să termin un milion de proiecte. În alte zile, îmi ia aproape o zi întreagă să citesc o duzină de documente. Vedeţi ,că parajurist, trebuie să înregistrez un număr de ore plătibile, în ziua mea de muncă. Toate distragerile şi momentele mele alternanţe, îmi îngreunează sarcina, astfel că trebuie să îmi continui muncă de acasă, pentru a termină tot ce am de făcut. Puteţi să va imaginaţi cum îmi afectează viaţă .Logodnica mea trebuie să se descurce singură de multe ori ,deoarece eu trebuie să muncesc. Pierd evenimentele cu prietenii sau alte întâlniri sociale din cauza că muncesc non-stop. Fără să am timp să socializez, mă simt exclus şi îmi ''hrăneşte'' depresia ,făcând că unele din simptome să se agraveze. Petrecând atâta timp acasă,mă face să mă pierd şi mai mult în gândurile mele negre, care ori îmi declanşează starea de depresie ori hipomania,din cauza că încep să devin obsedat de un proiect sau o idee nouă care dezlănţuie un şir lung de idei noi ,care trebuiesc începute imediat. Aceste reflectări mă distrag de la a termină ce am de făcut acasă, ceea ce rezultă în frustrare şi dorinţa de a renunţă la tot.

Acest ciclu începe iar, mâine, şi duce la weekenduri întregi ,încercând să recuperez tot ce nu am făcut în timpul săptămânii. Acest lucru duce la dezamăgirea iubitei mele, şi la înfurierea ei . Simt frustrare ,furie că nu mă simt în stare să mă concentrez ,frică de a îmi pierde locul de muncă, iar sfârşitul de săptămâna trece fără a reuşi să termin ce am de făcut , declanşându-mi anxietatea  şi frică de a mă duce la locul de muncă ,astfel încât mă îmbolnăveşte fizic. După cum puteţi observă , o zi de muncă nu este uşoară ,cu toate acestea, proiectele sunt finalizate, nu depăşesc limita de timp, nu ratez întâlnirile , şi nu am avut niciun fel de impact negativ asupra cazurilor care mi-au fost desemnate. Avocaţii cu care am colaborat, au avut păreri grozave despre muncă mea şi chiar sunt mulţumiţi de mine. Deci ,dacă acesta e cazul, ar trebui să îi spun angajatorului meu despre boală ,în speranţa că atunci când voi simţi simptomele tulburării bipolare, îmi va oferi sprijinul sau ? Ei bine, acestea este întrebarea pe care mulţi oameni şi-o pun. Nu am niciun răspuns.

În timp ce lucrăm pentru o firma de avocatură,în urmă cu câţiva ani ,a trebuit să fiu internat de urgenţă ( atunci am fost diagnosticat cu bipolaritate ) , iar când m-am întors la locul de muncă ,am regretat fiecare moment. Toată lumea se holba la mine şi mă bârfeau pe la spate. La început am crezut că îmi imaginez lucruri, dar apoi secretara mea a venit în biroul meu să mă informeze că secretul meu a fost divulgat şi că informaţiile pe care trebuia să le furnizez pentru a completă formularul de concediu medical, au ajuns la urechile altora. Acea informaţie , în adiţie altor lucruri spuse că rezultat al acelei breşe de informaţie, i-a determinat pe avocaţi să nu îşi mai dorească să muncească alături de mine ,iar eu am realizat că nu mai pot continuă să lucrez alături de ei . M-am simţit împins, exclus deoarece mediul de muncă devenise incomfortabil, şi nu există vreo şansă că eu să pot continuă să muncesc acolo. Din fericire ,aveam un plan de rezervă şi după plecarea mea, mi-am continuat studiile la Drept pentru încă un an . O altă firma la care lucrasem ,m-a chemat la departamentul de Resurse Umane deoarece eram în urmă cu  programul de muncă. Încercasem să recuperez ,dar mă simţeam copleşit din cauza problemelor mele ,dar şi a faptului că mi-au schimbat departamentul, fiind nevoit să acopăr muncă altor parajuristi aflaţi în concediu,biroul meu fusese mutat ,iar eu încercăm să mă descurc cu toate aceste informaţii noi. Simţeam că mă aflu în nisip mişcător.  Apoi ,mi s-a spus că există o problema în faptul că ţin mereu uşa închisă. Având o dificultate în a mă concentra ,îmi ţineam uşa închisă pentru a preveni distragerile de orice tip, şi din cauza stărilor mele alternanţe. Nu este nevoie că un birou întreg să mă vadă fericit sau trist, sau plângând. Nu există o regulă care mă împiedică de la a îmi ţine uşa închis ,aşa că nu ştiam ce am făcut greşit. În acel moment ,am simţit nevoia să explic motivele pentru care îmi ţin uşa închisă. După ce am dezvăluit că sufăr de tulburare bipolar şi că am nevoie să ţin uşa închisă din cauza distragerilor şi a stărilor mele, mi s-a spus că reprezint o responsabilitate PREA MARE pentru companie şi că aceste probleme trebuiesc discutate cu medicul .Persoană cu care am discutat ,m-a informat că nu pot face nimic, m-au întrebat de ce le-am zis ,şi cum pot fi ei siguri că îmi voi preda proiectele la timp fără să le pun compania în pericol ? Le-am spus, pur şi simplu, că niciunul din aceste lucruri nu au fost o problema vreodată, deoarece eu iau un tratament pentru a mă asigura că aceste lucruri nu se întâmplă, şi le-am subliniat că avocaţii pentru care am muncit, nu s-au plâns vreodată de muncă mea. Discuţia s-a terminat prin concluzia că trebuie să îmi ţin uşa deschisă şi apoi să îmi contactez doctorul pentru a menţine situaţia sub control. Nu a fost chiar de ajutor, dar măcar mi-am păstrat locul de muncă şi secretul.

Acestea ,sunt doar două situaţii ,în care i-am spus angajatorului meu despre tulburarea mea . Au fost momente în care nu am spus nimic ,şi nimeni nu a ştiut vreodată. Chiar şi în cazul celor doi angajatori menţionaţi mai sus, mulţi dintre colegii mei nu au avut vreo idee că sufăr de bipolaritate şi mi-au spus că nu ar fi ghicit într-o mie de ani. Dacă le-aş spune angajatorilor mei despre tulburarea bipolară ? Până acum , a fost mai bine când nu le-am zis ,deoarece nu am avut nevoie de concedii medicale pentru a face faţă simptomelor mele. Atunci când am divulgat informaţia, răspunsul nu a fost de ajutor şi doar mi-a ranforsat ideea de a nu divulgă.

Oare Legea Americanilor cu Dizabilităţi nu îmi oferă nici un drept ? Absolut, dar din păcate, nu cred că mulţi angajatori sunt informaţi despre aceste boli mintale şi despre cum se aplică legea în cazul lor.  Legea Concediului Medical permite absenţa pentru o perioada extinsă, de la locul de muncă, nu doar pentru perioada de sarcina, dar şi în cazul în care o boală mintală afectează abilitatea de a ne îndeplini sarcinile ,cu succes. Repet, nu cred că angajatorii au fost corect informaţi asupra bolilor mintale şi despre cum FMLA se aplică în cazult acestora. În afară biroului ,angajatorii sunt şi ei oameni obişnuiţi . Nu sunt supereroi, puternici sau figuri regale care ştiu tot şi văd doar pozitivul în orice. Stigma ,precum şi alte informaţii învăţate în afară biroului ,pot fi aduse în interiorul biroului. Aşa funcţionează lumea. Consider că susţinătorii ,trebuie să se asigure că şi angajatorii sunt aprovizionaţi cu informaţia corectă.

O zi de muncă ,normală, de 8 ore, 5 zile pe săptămâna este de fapt o zi de 12 ore , 7 zile pe săptămâna,pentru mine , declanşându-mi simptomele ,ingruenandu-mi muncă, perpetuând ciclu de a de declanşa iar şi iar. Nu mă afectează doar pe mine, ci şi pe cei din jurul meu. Ar trebui să fiu sincer ? Aş putea. Voi fi ? Probabil că nu .Ultimele încercări nu au arătat rezultate pozitive, iar în acest moment , nu cred că aş încerca din nou.

Oare nimeni nu ar trebui să fie sincer cu angajatorul lor despre tulburarea bipolară ? Desigur că nu . Fiecare angajator este diferit, cum şi fiecare loc de muncă este diferit. Consider că este decizia fiecăruia de a spune angajatorului ,de a spune sau nu despre tulburarea bipolară, în funcţie de relaţia pe care o au cu angajatorul şi nivelul de comfort.

Bipolaritatea la Locul de Muncă

Cuvintele ''loc de muncă'' invocă tot felul de imagini ,în funcţie de ce fel de persoană eşti şi cu ce te ocupi. De fapt ,când ne gândim la ''locul de muncă'' , expresiile ''cine suntem '' şi ''ce facem'' ,devin, în mod straniu,intercalate. Spunem că ''sunt profesor'', ''Sunt inginer'',''sunt barman''. Alternativ ,dacă profesia nu este explicită, ne încadrăm într-un domeniu , '' lucrez în vânzări'', ''lucrez în comunicaţii ''. În orice caz, locul de muncă ne încadrează în lume şi ne determina statutul ,averea şi identitatea.

Eu ? Sunt etichetat ,la fel că oricare altă persoană. Sunt asistent universitar ,la Colegiul Mesa din San Diego .Am fost asistent universitar pe o perioada mai lungă de 10 ani . Sunt o anomalie. Poziţia de tutore este ,în esenţă, o poziţie tranzitorie, ocupată deseori de către studenţi. Asistenţii universitari vin şi pleacă. Nu este obişnuit ,exceptând dacă vorbim despre mine ,că cineva să rămână în această poziţie ,atâta timp. Dar eu ,din moment ce sufăr de tulburare bipolară, pot produce doar un salariu minim din moment ce am o dizabilitate, astfel că locul meu de muncă este perfect. Îmi permite stimularea intelectuală, interacţiunea socială, structura şi bani mai mulţi asupra a ce primesc de la guvern.

Fără serviciul meu ,m-aş zbare în mlaştina şomajului. Desigur, atunci când este o vacanţă de iarnă sau vara, mă zbat în teroare, datorită orelor neproductive cu care mă confrunt. Acesta este dezavantajul locului meu de muncă.

Alt dezavantaj este locul de muncă în sine. Nu vreau să-mi petrec restul vieţii că asistent universitar. Vreau o slujba adevărată. O slujba adevărată cu program stabilit şi beneficii. O slujba care să-mi permită să mă extind, să-mi folosesc talentele, nu doar o parte din ele. Oare nu este acesta visul tuturor persoanelor cu dizabilităţi ,aflaţi în şomaj ?Din păcate, sunt anumite persoane prea inteligente ,pentru a rămâne satisfăcute în această situaţie, dar prea bolnave pentru a face o schimbare.

Sunt prea bolnav pentru a face o schimbare? O slujba adevărată înseamnă să ies din ghetto-ul dizabilităţii. Înseamnă să ieşi din siguranţă oferită de America şi să supravieţuiesc pe cont propriu. De ce este aşa de greu de făcut ? De ce nu am făcut-o până acum ? Nu , nu mi-am încurcat şireturile  pe undeva. Acel loc de muncă mai bun este greu deoarece am o dizabilitate , o boală mintală severă, cu simptome şi deficienţe, şi obstacole, şi bariere. Există motive valide pentru care rămân la un loc de muncă sub standardele mele.

Cu toate acestea, cred în vindecare, cred că există iertare pentru că sufăr de bipolaritate. Consider că am ajuns la un nivel stabil ,unde pot să-mi asum riscuri şi să-mi doresc o educarie mai bună,în acest caz, o diplomă de master în cadrul SSDU, pentru a putea munci în cadrul comunităţii, că asistent social.

Dar a fost o călătorie destul de interesantă până în acest punct. Dacă stau să mă judec din punct de vedere al societăţii, ar putea fi numită o călătorie plină de mediocritate şi înfrângeri,deoarece nu am ajuns în punctul de a avea o ''carieră adevărată ''. În acest context al vieţii mele, în contextul provocărilor mele, ceea ce văd este o călătorie a determinării,a curajului, a căutării fericirii în ciuda unei boli mintale.

În contra înţelepciunii populaţiei care spune că bipolarii sunt discriminaţi, eu la locul de muncă primesc numai compasiune. Şefii şi colegii mei ,de-a lungul anilor, au demonstrat bunătate nemăsurată, iar eu nu aş putea fi mai recunoscător pentru sprijinul primit.

Nimeni nu planifică să fie bipolar. Când eram în liceu ,voiam să lucrez pentru o revista. Apoi,în colegiu, mi-am luat diplomă în Literatură, o piatră de baza pentru publicarea articolelor mele. Că junior ,am aplicat pentru un loc de muncă ,redactor-şef, la ziarul Warren College, şi am fost refuzat ,dar Revelle College, cel mai prestigios colegiu,în cadrul UCSD, avea nevoie de un redactor-şef pentru ziarul sau, aşa că m-au angajat. Trebuia să încep în anul academic.

Atunci, au început lucrurile să se ducă la vale. În ultima zi a primului an de colegiu, când îmi terminasem teza despre Edgar Allan Poe ,am venit acasă ,într-un apartament care era plin cu toate ce îmi aparţineau. Mama şi mătuşa mea, erau acolo ,împreună cu nişte prieteni de la biserica. Mama şi mătuşa m-au luat de mâna şi m-au dus la lift. Coborând ,mi-au spus că tată a murit. Se sinucisese.

Din acel moment, viaţă mea nu a mai fost la fel. Acela a fost momentul de declanşare, FACTORUL.

Când am început al doilea an de studenţie, mi-am început şi muncă la Revelle College ,colaborând cu decanul-adjunct , Laura Mendez. Comportamentul meu era ciudat încă de la început. Munceam din plin şi eram foarte impulsivă, şi lipsită de respect. Nu mai mâncăm şi nu mai dormeam regulat ,iar greutatea mea era ''la pământ''. Ziarul era foarte important pentru mine, şi trebuia să fie totul perfect, iar oamenii care lucrau cu mine trebuiau să fie perfecţi. Laura era deranjată de noul ei asistent, şi mi-a spus ,după o vreme, că i s-a adresat Decanului : Nu cred că pot colabora cu Wendy. Este o pretenţioasă de tipul A!

Poate că păream o pretenţioasă de tipul A, dar eram o Bipolară 1.

Primul episod psihotic l-am experimentat după examene. Această experienţă m-a ''aruncat'' în spital ,timp de 2 săptămâni ,iar apoi m-am întors în campus, cu coadă între picioare.

Laura m-a luat sub aripa ei .M-a chemat în birou,iar apoi am făcut o plimbare prin campus. Mi-a povestit despre fiica vecinei ei ,care are o poveste similară. Tânăra fusese la colegiu ,dar locuia acasă. Începuse să vorbească mai repede, să facă tot felul de planuri .Apoi începuse să rearanjeze mobilă prin casă.Când a început să înoate în piscină, în mijlocul nopţii, părinţii au ştiut că are nevoie de ajutor. A fost dusă la un psihiatru şi diagnosticată cu tulburare bipolară. Era că mine ,19 ani. Laura mi-a spus această poveste, apoi mi-a zis ce plan are cu mine. Puteam să îmi păstrez locul de muncă, dacă era de acord să consult un psiholog. Mi-a tăiat muncă la jumătate ,astfel că publicăm doar două articole pe luna, în loc de unul pe săptămâna.

Am continuat să muncesc cu Laura pe parcursul acelui an ,deşi chiar şi cu muncă înjumătăţită ,mă luptăm cu termenul de predare. Mai important, învăţasem că angajaţii pot fi sensibili şi buni ,şi că se pot descurcă cu orice. A fost o lecţie importantă pe care am învăţat-o de la început, pe măsură ce lucrurile de agravau.

Este vital să reţinem că noţiunea de succes al unui individ cu tulburare bipolară, este o experienţă total diferită. Deşi nu pot munci la normă întreagă, nu înseamnă că altă persoană bipolară nu poate. Se întâmplă cu siguranţă, depinzând de severitatea bolii şi cât de mult s-a recuperat acea persoană. Dar multe nu o fac .Multe persoane rămân angajate într-un loc de muncă cu normă înjumătăţită, sau în şomaj.

Este interesant că din cauza crizei economice, au loc anumite situaţii netradiţionale. Chiar şi şomajul pierde din stigma pe care o purta odată. Instabilitatea economică din ziua de azi, contesta noţiunea de ''eşti muncă ta''. Şi chiar dacă această noţiune este contestată ,cultură noastră încă pune mare valoare pe un loc de muncă, de parcă ar valorifica o persoană din acest punct de vedere.

Locurile de muncă sunt premii, în ziua de azi .Deşi am fost foarte norocoasă să am angajaţi care să mă înţeleagă ,în situaţia mea, avansând în carieră, am devenit foarte sceptică în privinţa dezvăluirii afecţiunii mele în faţă unui angajator, fără să fie un caz necesar. Astfel ,boală nu intră în discuţie.

Recent, am început un alt loc de muncă ,part-time; lucrez pentru o organizaţie care oferă adăpost femeilor cu boală mintală. Sunt Specialist în Sănătatea Mintală, ceea ce înseamnă că fac parte din personalul responsabil de o casă cu 15 femei. Ofer asistenţă mea vizuală şi auditivă ,pentru aceste femei care au nevoie.

Supraveghetorul meu ,pe care îl cunoşteam din cadrul comunităţilor de sprijin,ştie că sufăr de tulburare bipolară, dar Preşedintele şi Fondatorul nu, iar eu doresc că lucrurile să rămână astfel. Vreau să aparţin unei organizaţii ,unde să nu fiu privită că o persoană cu o boală mintală. Chiar şi într-un mediu care sprijină persoanele cu boli mintale ,consider că atitudinea angajatorului se schimbă atunci când aude despre o boală mintală. Ar putea să se gândească ,'' wow, se comportă atât de normal pentru o persoană cu tulburare bipolară ! ''. Chiar şi cei mai iluminaţi oameni, sau persoane din domeniul medical ,gândesc la fel. Consider că prejudecată este atât de puternică în cultură noastră, încât şi cele mai bine intenţionate persoane pot avea această reacţie. Aşa că în acest moment al vieţii mele, doresc să îmi menţin anonimitatea, deşi sunt cu totul ''afară'' din orice aspect al vieţii mele.

Tulburarea bipolară este o afecţiune serioasă, iar simptomele pot afecta performanţele la locul de muncă. Cel mai bun lucru pe care poate să îl facă o persoană bipolară este să încerce să menţină un stil de viaţă pe cât posibil şi să îşi dirijeze boală prin orice strategie pe care o are la dispoziţie. Asta înseamnă să introducem o regulă în toate aspectele : să mâncăm potrivit, să dormim potrivit ,să facem exerciţii ,să ne abţinem de la substanţe, să petrecem timpul cu persoane pozitive, să practicăm terapia cognitivă, să fim buni cu noi ,printre alte lucruri. Consider că este imperativ să menţinem o interacţiune cu societatea. O reţea de prieteni cu aceeaşi afecţiune este, în mod ironic, necesară pentru menţinerea sănătăţii psihice.

În ultimul rând ,menţinerea unei judecate sănătoase este un ideal pentru toate persoanele care se lupta cu tulburarea bipolară. Dacă înseamnă să sacrificăm perspectiva tradiţională a succesului ,aşa să fie. Desigur, productivitatea şi utilizarea benefică a timpului sunt parametrii ai recuperării ,dar s-ar putea că această să nu fie o carieră tradiţională ,din perspectiva unui bipolar.

Că mine : Eu încă ''sunt'' un asistent universitar.  Această este realitate dulce-amară. Pe de-o parte, ar trebui să fiu fericită că am slujba care nu implică stres şi contribuie cu ceva pozitiv în viaţă oamenilor. Pe cealaltă parte, Dumnezeu ştie unde aş fi ajuns dacă nu sufeream de această boală. Aş fi putut fi Orice Altceva.

Cu toate acestea, slujba această a servit un scop anume. Am avut dreptate despre locul de muncă part-time; nu am mai fost într-un spital de 8 ani.  Asta se întâmplă după spitalizări anuale ,timp de 10 ani de-a rândul. Am rupt acest cerc vicios şi o mare parte din reuşită i-o atribui serviciului meu.

Mă simt împlinită datorită serviciului meu ,chiar dacă sunt plătită cu un salariu minim ? Încerc să îmi amintesc cuvintele studentiilor mei : ''Mulţumesc Wendy. M-ai ajutat. M-ai ajutat foarte mult.''

Dacă 10 persoane au această experienţă în fiecare zi ,patru zile pe săptămâna.... indiferent de câţi ani... zece ani ... mă simt umilă şi mândră.

Şi îndrăznesc să o spun... este un succes.

Studiile şi Tulburarea Bipolară

De Russ Federman

Dorinţa de a lăsa diagnosticul în trecut

Tranziţia de la liceu ,la colegiu este un moment entuziasmant. Pentru mulţi ,este prima perioada extinsă de timp, departe de casă ; primul pas major către maturitate, acolo unde o persoană nu mai este definită drept ''copilul dnului şi dnei Părinte''. Este o lupta intensă către autonomie şi individualitate. Este ,de asemenea, perioada modificării identităţii, datorită noilor grupuri sociale.

Aceste noi începuturi oferă speranţa unui nou rezultat. Este normal că un absolvent al liceului să îşi dorească să lase în urmă problemele suferite în perioada adolescenţei,în timp ce va dori să pornească pe un nou drum ,în mediul universitar. O parte din acea intenţie este garantată: o nouă importantă academică declarată, alegerea unui nou grup de membri şi chiar o nouă relaţie de iubire; acestea pot servi că o ancora emoţională în lumea contemporană; cu toate acestea, marea dezamăgire este că în cazul tulburării bipolare, nu există un astfel de progres.

Deşi este adevărat că studenţii se vor acomoda cu nouă lor identitate de student de colegiu, este la fel de adevărat că realitatea bipolară a unui student îl va acompania în mediul colegial. Nu este un lucru pe care îl pot lasă în urmă. Un nou început ,pentru o persoană bipolară, va însemna revizuirea tratamentului abordat şi deciderea unuia mai potrivit pentru acest stagiu de dezvoltare.

Cea mai bună alegere pentru Colegiu sau Universitate

Este important să luăm în calcul şi insistutiile de studii superioare mai mici ,în special cele fără programe dificile de absolvire, deseori numite ''colegii'', pe când instituţiile mari cu un program academic mai vast şi şcoli de absolvire sunt numite ''universităţi''. Câteodată aceşti termeni sunt folosiţi interschimbabil. Pentru a simplifică lucrurile, vom folosi că termen generic , colegiul. Să se consemneze că indiferent dacă ne referim la poziţia unui colegiu sau a unei universităţi , sfatul referitor la studiile superioare în cazul tulburării bipolare ,se aplică în ambele cazuri.

Pentru un elev de liceu care a fost deja diagnosticat cu tulburare bipolară, alegerea unui colegiu anume ,este o decizie dificilă. Alegerea nu se bazează doar pe reputaţia colegiului, disciplinele de studiu sau dacă şcoală oferă bursele necesare. La fel de important, dacă nu mai mult, este alegerea unui mediu optim pentru menţinerea stabilităţii emoţionale şi psihologice.

Mai aproape sau mai departe de casă ?

Atunci când decidem dacă e aproape sau departe, luăm în calcul istoricul de stabilitate al studentului, că indice al cărei tip de reţele de sprijin este necesar la colegiu.

Dacă situaţia este stabilă de un an sau doi ,fără spitalizări sau schimbări frecvente de medicaţie, atunci poate nu este atât de important să fie aproape de casă. Pe baza unei stabilităţi continue , frecventarea unei şcoli aflată la o distanţă de câteva ore sau a câtorva state distanţă depărtare de casă, nu ar trebui să ridice semne de îngrijorare.

În schimb, dacă dirijarea simptomelor bipolare s-a dovedit a fi dificilă iar studentul se confruntă cu instabilitate atunci când aplică la un colegiu , atunci amplasamentul colegiului la o distanţă apropiată de casă, ar fi o alegere mai propice. Adevărată problema în acest caz este punctul în care studentul ar putea avea nevoie de sprijinul familiei că parte din reţeaua de sprijin. Dacă există îndoieli, nu există motive pentru care cineva să nu poată frecvenţa un colegiu ,iar apoi să facă tranziţia către o şcoală aflată la depărtare, odată ce îşi demonstrează stabilitatea. Pe lângă această, transferul la o şcoală care durează patru ani ,devine mai uşor atunci când studentul da dovadă de un an sau doi de performanţe semnificative la nivelul colegiului. Dacă simptomele bipolare sunt în stadiul moderat , iar persoana bolnavă s-a descurcat bine pe o durată de un an sau doi ,atunci nu există motiv pentru care un colegiu aflat la distanţă de casă ,să nu fie luat în considerare. Dacă, totuşi ,alegerea făcută este prea departe de ''cuib'' ,atunci apare întrebarea :  Colegiul dorit oferă resursele necesare pentru a asigura sprijinul necesar ?''

Sănătatea mintală şi resursele psihiatrice în colegiile contemporane

În ziua de azi, majoritatea universităţilor oferă consiliere şi serviciil psihiatrice pentru studenţii înscrişi. Mai comun ,aceste servicii fac parte din acelaşi departament, de obicei numit Departamentul de Asistenţă şi Consiliere Psihologică. În cadrul anumitor universităţi ,consilierea şi sănătatea mintală ,sunt separate în două unităţi de asistenţă.  Se întâmplă să fie un Centru de Consiliere şi o unitate separată numită Sănătatea Studentului sau Asistenţă Psihologică .

Aşa cum fiecare universitate are configuraţie ei unică de asistenţă a studenţilor, este necesar să cercetăm ce servicii oferă şi unde pot fi găsite. În scopul acestei discuţii, frază generică '' centru de consiliere universitară ''  se va referi la un cabinet de tratament ce include toate serviciile.

Pentru orice student, alegerea unui colegiu este crucială. Pentru studenţi cu tulburare bipolară ,este imperativ să investigheze domeniul de aplicare al serviciilor disponibile în cadrul centrului de consiliere al colegiului înainte de a face un angajament. Dacă aceste resurse sunt minime sau fără o componentă psihiatrică specifică, atunci studentul ar trebui să se asigure că există un centru de asistenţă în apropierea colegiului.

Nu spunem că resursele de tratament sunt primul criteriu de selectare al unui colegiu; dar pentru studenţii bipolari, ar trebui să se afle pe lista priorităţilor. Clar, o alegere greşită ar fi alegerea unui colegiu unde accesul la asistenţă psihiatrică este limitat,  la colegiu sau în comunitatea profesională . Simplu spus, resursele de tratament ar trebui să fie accesibile celor cu tulburare bipolară.

Precauţie :  Deseori centrele de consiliere universitară nu sunt suficient echipate pentru studenţii cu probleme ce necesită atenţie superioară. De aceea ,se întâmplă că un centru de consiliere să ofere consiliere pe termen scurt, focusandu-se pe stabilizarea şi recomandarea unui centru pe termen lung, dacă este necesar. Din moment ce tulburarea bipolară este o condiţie în desfăşurare, studenţii nu ar trebui să fie surprinşi dacă doctorii din centrul de consiliere vor dori să le recomande un alt centru comunitar pentru un tratament pe termen lung. Aceste practici variază de la o şcoală la altă, dar dacă profesioniştii centrului de consiliere vorbesc despre o recomandare, nu înseamnă că vorbesc despre un refuz. Este doar realitatea resurselor limitate cu care se confruntă multe centre de consiliere, din ziua de azi.Există totuşi un beneficiu în cazul recomandării private. Având în vedere că multe centre de consiliere universitare dispun de resurse limitate, un student bipolar poate fi nevoit să schimbe doctorul după o perioada de timp. Dacă un student este destul de norocos încât să obţină un psihiatru specializat şi un psihoterapeut în comunitatea locală, atunci această echipa de tratare poate fi permanentă pe durata desfăşurării anilor şcolari. Continuitatea tratamentului este benefică.

Paşii pregătitori înainte de a ajunge la colegiu

Odată ce alege un colegiu ,mai sunt câţiva paşi pe care un student bipolar trebuie să îi efectueze pentru o tranziţie uşoară. În primul rând, este recomandabil că studentul să contacteze centrul de consiliere al universităţii, înainte de a ajunge în campus sau la scurt timp după, şi să stabilească o întâlnire cu consilierul, chiar dacă lucrurile sunt în regulă. De fapt, dacă acel colegiu ales nu este prea departe de casă, atunci se poate stabili o şedinţa înainte cu o luna ,de înscriere,pentru a se asigura că este o opţiune viabilă. Astfel, studentul este capabil să stabilească o conexiune personală cu un psihiatru, lucru ce va facilita accesul la asistenţă în cazul viitoarelor stări de instabilitate.

Odată ce studentul îşi transferă tratamentul la alt doctor, psihiatrii anteriori vor semna un comunica prin care îşi dau acordul de a trimite copii ale rapoartelor medicale centrului de consiliere, noului psihiatru şi altor doctori specializaţi în sănătatea mintală. Având această informaţie ,orice alt psihiatru sau psihoterapeut poate revizui cu uşurinţă istoricul anterior de tratament ,pentru a ajută studentul să primească toate cele necesare în nouă locaţie.

Studenţii trebuie să fie conştienţi că rapoartele medicale le aparţin şi că au dreptul la o copie ,în orice moment. În timpul adolescenţei târzii şi a maturităţii timpurii ,atunci când studenţii se află mereu în mişcare, este recomandabil să menţină un dosar al rapoartelor medicale ,pentru a putea prezenţa copii ale rapoartelor atunci când tranzitioneaza către un nou colegiu ,şcoală de absolvire, un loc de muncă, relocarea serviciului.

Cum ţinem stresul sub control:

Nu prea mult ,prea repede

Uneori ,mulţimea de oferte primite din cadrul colegiilor, pot fi un ''corn al abundenţei '' în materie de posibilităţi. Cursurile fascinante, cluburile şi organizaţiile sociale, sporturile, guvernul studenţesc, opţiunile noi de relaxare, muzică şi drama... lista continuă. Plictiseală nu va face parte din experienţă colegiului.

Atunci când luăm în considerare toate aceste posibilităţi, apar sentimente normale de anticipare şi nerăbdare. De ce să nu ne ''scufundăm '' total în ele ?

Simplu- făcând asta, activăm intensitatea . Şi deşi intensitatea pot fi plăcută, în special acompaniată de hipomanie moderată, este cu toate acestea stresantă. Pentru studenţii cu tulburare bipolară, stresului unui angajament intens nu este necesar prietenul acestora. Stresul este deseori cel mai comun factor de destabilizare a stării.

Studenţii bipolari din anul l, sunt sfătuiţi să facă un pas înapoi şi să selecteze cu moderaţie din acel ''colţ al abundenţei'' . Deci cum arată Moderaţia ? Că şi cum semnăm pentru 12 sau 15 credite, în loc de 16 şi 18. Poate că alegerile activităţilor extracurriculare sunt întârziate cu un semestru sau nu sunt luate în sensul angajamentului competitiv. Iar atunci când colegii sugerează o excursie în al doilea semestru de şcoală.... să sperăm că studentul cu tulburare bipolară va alege să rămână în campus şi să se concentreze pe constituirea unei fundaţii stabile.

Reţineţi că înscrierea la colegiu reprezintă un moment critic ,unde au loc simultan multe schimbări. Dacă spuneţi NU acelor lucruri la începutul şcolii ,nu înseamnă că acestea nu vor rămâne valabile că viitoare alegeri. De asemenea , nu înseamnă că dacă veţi face lucrurile pe parcurs ,veţi fi lăsat în urmă. În cazul studenţilor bipolari, moderaţia este preferabilă faţă de prea mult,prea repede, devenind copleşit şi fiind nevoit să renunţăm prematur.

Potenţialele capcane ale vieţii universitare

Dacă simptomele tulburării bipolare nu se declanşează până în jurul vârstei de 35 sau 40 de ani ,modul de dirijare eficient al simptomelor uşor-moderate va fi mai uşor de stabilit. Luaţi în considerare că până în floarea vârstei , ajustările importante de maturitate cum ar fi stabilirea unei rutine zilnice, igienă unui somn adecvat, limitarea de la droguri şi alcool şi înfrânarea impulsivă, comportamentul riscant , toate sunt alegerile pe care o persoană trebuie să le ia în considerare în contextul unui stil de viaţă stabil.

Odată ce aţi obţinut aceste abilităţi, majoritatea factorilor ce duc la destabilizarea bipolară sunt redate cu mult mai puţină potenţa.  De aceea observăm o îmbunătăţirea în stare şi în funcţionarea de pretutindeni că individ cu tulburare bipolară ce tranzitioneaza de la anii maturităţii timpurii pentru a progresa în alt ciclu de viaţă.

Dar declanşarea simptomelor bipolarităţii în floarea vârstei este o fantezie. Realitatea este că ,pentru multe persoane bipolare, prezenţa simptomelor se simte încă din anii de adolescenţă . În loc de acel echilibru necesar, al angajamentului structurativ, a unei rutine sănătoase , tindem să le întârziem datorită normelor de comportament din adolescenţă târzie.

Pentru cei care se înscriu la un colegiu ce durează patru ani ,majoritatea experienţelor de viaţă anterioare, a fost definită de normele şi regulile părinţilor. În timp ce regulile părinţilor tind să devină mai acceptabile pe măsură ce copilul avansează în vârstă ,se întâmplă că până la sfârşitul liceului, studenţii să îşi dorească peste măsură să ''guste din libertate''. La colegiu ,nu mai au reguli de somn ,de ajuns acasă şi nu li se mai spune ce să facă sau cu cine.  Îşi însuşesc multe alegeri de viaţă  şi este perfect normal că studenţii de colegiu să dorească să se bucure de libertate şi să îndepărteze ''limitările'' parentale. Consecinţele naturale ale progresului ,pe care le observăm în timpul anilor de colegiu sunt 1. programul de somn este alterat 2. experimentare de substanţe psihoactive ,3. strategiile de dirijare ale volumului de muncă sunt foarte stresante. Veştile bune sunt că pentru mulţi dintre aceşti tineri , se vor produce modificări semnificative pe parcursul următorilor 10 sau 15 ani. Dar dacă sunteţi bipolar şi va îndreptăţi spre colegiu ,sau dacă aţi fost diagnosticaţi cu tulburare bipolară pe parcursul colegiului, nu ar mai fi necesar să faceţi niciun fel de ajustări.

De ce nu ? Pentru persoană cu tulburare bipolară, programul de somn stabil poate fi la fel de eficient că şi medicamentele prescrise. De multe ori ,un tipar de somn inconsistent, precipiteaza destabilizarea stării. În mod similar, cercetările au demonstrat că folosirea excesivă şi frecvenţa a substanţelor psihoactive, are un potenţial de infuenta asupra celor cu tulburare bipolară. Pe cealaltă parte, este normal că majoritatea studenţilor cu tulburare bipolară să raporteze consumul de substanţe psihoactive. A treia parte a acestei triade este stresul. Stresul agravează tulburările psihiatrice. Stresul agravează starea oamenilor chiar şi atunci când nu sunt diagnosticaţi cu vreo afecţiune. Pentru aceia cu tulburare bipolară, combinaţia de stres ridicat, consum de substanţe şi program de somn instabil ,acestea acţionează că ''un chibrit în benzină''. Rezultatul nu va fi favorabil.

Este rezonabil că libertatea şi oportunităţile vieţii de colegiu să prezinte multiple provocări, în cazul studenţilor bipolari. Soluţia e simplă : somn stabil ,abstinenţă de la substanţe şi menţinerea unui nivel scăzut de stres în viaţă de colegiu. Ah, şi doar de ar fi atât de simplu! Vedeţi ,mai e ceva, destul de semnificativ, care se balansează între capcanele vieţii de colegiu şi soluţiile eficiente.

Acceptarea diagnosticului:

Cea mai dificilă provocare în anii universitari

Mulţi dintre studenţii bipolari nu doresc asta. Nu e că nu vor să valorifice experienţă hipomaniei ,când se simt energizati ,optimişti şi dornici de cunoaştere. Gândiţi-va ; există o mulţime de creaţii minunate care s-au întâmplat în istorie datorită elevaţiei tulburării bipolare. Dar întreagă imagine nu este la fel de dezirabilă. Depresia este depresivă. Stările imprevizibile creează o realitate în stilul unui carusel. Iar mania totală se dezlănţuie acasă. Din nou ,majoritatea oamenilor nu o vor.

Dar nu se întâmplă astfel şi cu cele mai dificile şi dureroase lucruri în viaţă ? Imaginaţi-va că aţi fost diagnosticat cu Diabet de Tipul 1, unde e nevoie de monitorizarea nivelului de sânge,iar injecţiile de insulină sunt o parte integrală din menţinerea sănătăţii. Studenţii universitari ce suferă de diabet ,nu acceptă regimul zilnic ; în general ,se mulţumesc cu situaţia deoarece alternativă este în detrimentul bunăstării lor.

Similar, când părintele unui student moare de cancer, în timpul primului an de colegiu, evenimentul va lua o mare amploare emoţională. Nimeni nu este pregătit să piardă un părinte la 18 sau 19 ani. Dar viaţă studentului nu se termină din cauza pierderii unui părinte .Studentul trece printr-o perioada dureroasă de doliu. Este probabil că studentul să îşi continue cu succes viaţă, odată ce se acomodează cu nouă realitate ,de a avea un părinte decedat.

Dacă luăm în considerare pierderea sănătăţii fizice optime sau a unei persoane dragi, în mod general ,găsim cai de a ne adapta şi de a merge înainte, dar nu fără pierderi şi ajustări. În multe aspecte, această este maturizarea.

Adolescenţă târzie este o perioada a stabilirii idealurilor. O şcoală bună , o specializare importantă, un partener de viaţă iubitor, opţiuni de serviciu ,sunt temele dominante în adolescenţă târzie. Pe măsură ce avansăm în acest ciclu al vieţii ,suntem nevoiţi să acceptăm modificările care au loc în visele şi speranţele noastre. O viaţă ideală există în basme şi filme. Nu există în realitatea trăită. Pentru majoritatea ,aceste modificări au loc mai târziu în viaţă ,atunci când este clar că fanteziile adolescentine nu se potrivesc cu realitatea de adult.

Nevoia ajustării expectativelor unui student cu tulburare bipolară apare la o vârstă fragedă. Normele predominante ale stilului de viaţă în cadrul universitar, nu funcţionează în cazul tuturor studenţilor bipolari. Într-adevăr ,este o reţeta a instabilităţii. Pentru a se descurcă cu asta, studentul bipolar trebuie să îşi accepte diagnosticul, nu pentru că îşi doreşte asta ,ci pentru că nu poate schimbă asta. Negarea nu va vindecă boală. Negarea simţită de studenţii cu tulburare bipolară ,le va permite acestora să facă cum vor, pe o perioada temporară de timp. Dar atunci când alegerile nesocotesc aspectele bipolarităţii, există un preţ pe care îl plătim inevitabil pentru aceste incursiuni între negare şi împlinirea temporară a dorinţelor.

Ajustările psihologice necesare unui student bipolar ,implică eliminarea idealului de sine - studentul care se zbătea să devină - şi acceptarea realităţii de a trăi cu diagnosticul de tulburare bipolară.

Această ajustare este dureroasă şi lungă în timp. Că şi procesul de jelit ,e nevoie să îl trăim din nou şi din nou ,pentru a îl înlocui progresiv cu un sentiment de acceptare. Este chiar un proces de plângere : jelim pierderea persoanei care doream să fim.

Deci ,cum arată în practică ? Poate prin a găsi alte persoane ale carori stiluri de viaţă se învârt în jurul altor activităţi recreaţionale , altele decât a bea şi a petrece. Poate înseamnă să obţine o scrisoare de la fizician care explică nevoia unui dormitor cu un singur pat, pentru a deţine mai mult control asupra programului de somn. Poate implică să obţinem un ajutor adiţional pentru a dezvoltă obiceiuri de studiu eficiente. Toate acestea sunt abordări pragmatice importante.

Dincolo de pragmatism ,adevărată muncă zace sub procesul emoţional de acceptare a diagnosticului . Psihoterapia poate fi de mare folos. În ultimul rând, odată ce realitatea bipolarităţii este integrată comfortabil într-o nouă identitate, atunci piesele pragmatice se vor aranja fără pic de dificultate.

Din păcate, mulţi studenţi nu sunt pregătiţi pentru a acceptă asta în timpul adolescenţei. De fapt , pentru unii realitatea tulburării bipolare este ceva atât de nedorit, încă încearcă intenţionat să respingă toată ideea. Se întâmplă că mulţi studenţi să spună : '' O s-o rezolv când termin colegiul''. Ei bine, da ,ar trebui. Există o varietate largă de consecinţe negative ale acestei atitudini.

Cercetările neurostiintifice recente evidenţiază un fenomen în care prognoza pe termen lung a cursului desfăşurării unei tulburări bipolare este o reflecţie a gradului de instabilitate care are loc în stadiul timpuriu al bolii. Cu alte cuvinte, instabilitatea timpurie netratată = dificultate pe termen lung cu instabilitatea continuă, pe când instabilitatea timpurie care este tratată cu succes = mai multe şanse pentru o stabilitate pe termen lung. Este denumit că efectul de aprindere.

Gândiţi-va la o entorsă de glezna. Odată ce glezna suferă de o entorsă gravă, acea glezna devine pasibilă de noi accidentări , pe viitor. Cu fiecare accidentare, coboară pragul de stres fizic ,care va duce la accidentări ulterioare. Creierul nu este diferit. Vulnerabilităţile faţă de instabilitatea bipolară ,în special atunci când nu sunt luate în seama şi lăsate la întâmplare, duc la scăderea limitei pentru viitoarele episoade de instabilitate. Asta înseamnă că strategiile celor care aşteaptă câţiva ani pentru a lua în serios această tulburare sunt greşite. Odată ce circuitul neutru cerebral este amorsat pentru instabilitate pe termen lung, persoană nu are şansă de a se întoarce în adolescenţă pentru a reface greseliile.

Acceptarea diagnosticului şi acomodarea în consecinţă ,sunt acţiuni de mare însemnătate! Nu intenţionăm să ''pictam '' o imagine a disperării şi obscurităţii, sau să speriem pe cineva din încercarea prevenirii pozitive, dar vrem să atragem atenţia asupra adevărului. Când studenii se află în mijlocul vieţii de colegiu ,nu este uşor să menţină o perspectiva sănătoasă . Pentru studenţii bipolari ,această perspectiva ar putea fi esenţială pentru a putea trăi o viaţă stabilă, funcţională în mod eficient şi plină de împliniri.

Utilizarea adecvată a parasutei academice

O paraşuta academică face referire la acel proces de sprijin ,care poate veni în ajutorul studentului în perioade dificile. Atunci când o folosim adecvat, această paraşuta va ajută că studentul să aterizeze pe picioarele sale, evitând realitatea unei aterizări devastante.

Unul din aspectele frustrante din viaţă unui bipolar ,este imprevizibilitatea. Chiar şi cu tratamentul medicamentos corect şi modificările stilului de viaţă ,un student va află că stresul vieţii de colegiu poate întoarce lucrurile cu susul în jos. Fiind date aceste posibilităţi ,ar fi prudent pentru studenţii bipolari să ştie ce fel de paraşute pot folosi.

Multe universităţi au un birou care îi ajută pe studenţii cu dizabilităţile fizice şi psihiatrice. În mod tipic, acest birou este denumit că Serviciu de Sprijin pentru persoane cu dizabilităţi; iar în anumite campusuri poate avea un titlu diferit. Legea americanilor cu dizabilităţi cere că instituţiile de studii superioare ,să ofere asistenţă şi acomodarea necesară studenţilor bipolari.  În mod clar, niciun student de colegiu doreşte fie considerat o '' dizabilitate psihiatrică'', dar sunt momente când simptomele bipolarităţii sunt la fel că şi alte altor boli. Dacă un student se află în scaun cu roţile, în urmă unei paralizii cerebrale, nici nu se pune întrebarea dacă acel student necesită asistenţă specială. Clasele acestuia vor trebui să fie accesibile persoanelor în scaun cu roţile. Dacă mâinile unui student au fost afectate ,ar fi nevoie că acel student să primească copii ale notiţelor comprehensive. Cu alte cuvinte, câteva acomodări ar trebui făcute pentru a ajută că studentul să participe în mod egal la procesul de educare, că şi ceilalţi studenţi fără dizabilităţi. De ce ar trebui să considerăm că tulburarea bipolară este diferită ?

Simptomele severe ale depresiei sau hipomaniei pot cauza deficienţe de productivitate. Diferite medicamente folosite pentru a stabiliza un student , pot avea efecte adverse precum somnolenţă ,atenţia deficitară şi de concentrare, sau agitaţie. Procesul de redresare la starea de stabilitate ,după o perioada de depresie ,nu este simplu. În acest caz, conexiunea cu centru de sprijin pentru dizabilităţi , precum şi decanul academic ,pot face o diferenţa importantă.

Prin aceste servicii ,este posibil că studenţii cu tulburare bipolară ,să primească acomodări precum : cerinţă unei prezente flexibile la curs, termene prelungite pentru proiecte şi notă de motivare a absenţei atunci când studentul nu este capabil să participe la cursuri. De obicei, principala dificultate în a primi ajutor nu este din vină sistemului instituţional. Mai mult, uneori studenţii nu doresc să ceară ajutor. Acesta este un ecou clar al problemelor discutate în cazul acceptării diagnosticului.

Decanul academic poate fi un mediator eficient atunci când trebuie să comunice unui profesor ,despre starea de dizabilitate relaţionată cu dificultăţile de performanţă. Un exemplu bun implică absenţa de la curs motivată medical.  Multe şcoli au o perioada de timp înainte de începerea semestrului, când studenţii pot participa sau pot abandona cursuri ,fără consecinţe. Ocazional ,un student ar putea admite că performanţă la un curs specific are un impact negativ asupra performanţelor la alte cursuri; nu este neobişnuit pentru un student bipolar, că performanţele negative să fie reperate prea târziu pentru a abandona cursul. În acest moment, când sunt acompaniaţi de documentaţia medicală potrivită, decanii pot juca un rol important în facilitarea excepţiei de renunţare la un curs.

Mai presus de rolul de ''avocat '' oferit de unii decani, una din cele mai bune strategii, ale unui student ,este să convoce o şedinţa cu profesorii şi să împărtăşească realităţile diagnosticului sau. Ajută mai mult dacă această acţiune este săvârşită înainte de începerea semestrului , decât în timpul semestrului ,când e prea târziu. De obicei ,profesorii sunt mai mult decât dispuşi să fie flexibili şi să ofere sprijin unui student ,atâta timp cât ei percep sinceritatea studentului şi toată cererea se face pe baza documentaţiei potrivite.

Există rezultatul ocazional ,în care semestrul este deja pierdut. O spitalizare de 10 zile are loc, iar acel student nu îşi revine la starea funcţională eficientă,decât o luna mai târziu.  O ''deraiere'' hipomaniacala  afectează productivitatea studentului pe perioada întregului semestru. La momentul la care situaţia s-a stabilizat ,posibilitatea de a recupera din materia pierdută , este nerealistica. Un student se înscrie la colegiu în august, descurcandu-se foarte bine, dar apoi se ''loveşte'' de depresie la mijlocul lui noiembrie. Energia unui student ,motivarea şi abilitatea de a se concentra , sunt diminuate , iar provocarea de a îşi completă semestrul înrăutăţeşte simptomele depresive. În momente că acestea , retragerea de la cursuri pe baza motivelor medicale poate fi o decizie înţeleaptă.

Explicaţia oficială pe foaia de înmatriculare este simplă : ''Retragere'' sau ceva foarte similar. Nu există un dosar academic pe care să scrie : '' Retragere din cauza dizabilităţii psihiatrice ''. Luând acţiune, un student este capabil să se protejeze împotriva impactului notelor slabe ,care duc la o medie slabă. Acest lucru este important în cazul în care sunt implicate idealuri de a obţine accesul la o şcoală de absolvire competitivă sau alt program post-bacalaureat profesional.

Este normal că atunci când discutăm despre aceste alegeri cu un student, răspunsul lor să fie : '' dar voi rămâne ultimul din clasa '' . Ei bine, e posibil. Dar există întotdeauna potenţialul de a recupera cursurile ,pe durata şcolii de vara sau a meditaţiilor intensive ,oferite în cadrul universităţii ,chiar în perioada vacanţei de iarnă.

Este,de asemenea, important să recunoaştem că educaţia nu este o cursa pentru locul întâi. Câţiva vor ajunge înainte ,iar alţii mai târziu . Există viaţă şi în colegiu , şi în afară colegiului. Nu există o formulă a succesului în educaţia superioară. Este demonstrat că atunci când ajung în floarea vârstei ,studenţii nici nu-şi vor mai aminti de experienţele colegiului, ci doar că ar fi fost mai bine dacă ar fi absolvit cu un semestru mai devreme.

Concluzii:

Am auzit de multe ori frază spusă de către adulţi : " anii de colegiu au fost cei mai buni ani din viaţă mea !'' În mod tipic ,atunci când această frază este exprimată, privim lucrurile printr- o retrospectivă distorsionată. Fără îndoială, anii de colegiu implică anumite experienţe minunate. Dar adevărul e că sunt ani plini de stres şi complexitate.

Chiar şi pentru cei fără diagnostic psihiatric, tranziţia de la adolescenţă la maturitate nu este uşoară. Pentru cei care trec prin această faza de dezvoltare în timp ce se confruntă cu tulburarea bipolară ,experienţă seamănă cu un drum printre munţii Himalayei. Există o privelişte uimitoare, dar şi prăpăstii periculoase. Călătoria necesită pregătire, condiţie excelenţă, echipament în plus şi abilităţi de supravieţuire. Este o perioada de conectare cu cel mai bun ghid pe care îl găsiţi. Veţi întâmpina eşecuri. Vor există momente când condiţiile adverse vor fi copleşitoare. Cu toate acestea, dacă un student bipolar se dedică acestei călătorii şi învaţă noi abilităţi în acest proces, experienţă îi va permite ''să rămână cu picioarele pe pământ'' . Odată ce stabileşte acea poziţie, studentul îşi poate continuă viaţă în mod eficient.

Tulburarea Bipolară la Locul de Muncă

Îi spunem sau nu ,angajatorului despre boală care ne afectează ? Această este întrebarea pe care şi-o pun toate persoanele care sunt afectate de tulburarea bipolară. Dacă este în regulă să dezvăluim boală ,în faţă supervizorului nostru, este o întrebare foarte personală. Anumite persoane au parte de o experienţă foarte pozitivă, în timp ce alte persoane nu .

Dacă boală ne afectează performanţele ,este timpul să ne asumăm că angajatorul nostru va putea observă. O discuţie sinceră cu supraveghetorul nostru  ,ar putea uşura grijă pe care ei o manifestă în privinţa problemelor de randament pe care le-am putea experimenta în timpul unui episod depresiv sau maniacal.

Dacă decidem să dezvăluim informaţii despre boală care ne afectează ,în faţă altora, vom fi nevoiţi să explicăm ce este tulburarea bipolară, cum ne afectează şi cum ne-ar putea afecta randamentul la locul de muncă. Putem să ne asigurăm şeful că boală nu ne va afecta performanţele la locul de muncă şi că vom fi capabili de a ne îndeplini îndatoririle.

Următoarele două experienţe ale unor persoane cu tulburare bipolară ,la locul de muncă ,ar putea să ne ajute în a face hotărârea dacă e bine sau nu,să dezvăluim .Să ne amintim că avem control asupra vieţii şi a bolii noastre. Cum alegem să ne descurcăm cu boală la locul de muncă,este alegerea noastră.

Prezenta

O zi la locul de muncă

'' Mă grăbesc să ies pe uşa, având geantă de muncă pe umăr, un pahar de apă într-o mâna şi medicamentele de dimineaţă în cealaltă. Antidepresive ? Bifat. Stabilizatori de stare? Bifat. Aderentul ? Bifat . Anti-anxietate ? Bifat.  Le înghit ,cu o gură de apă şi apoi alerg către staţia de autobuz .E 7.45 şi eu deja sunt în întârziere. În grabă, îmi scot telefonul şi îmi verific e-mailurile, mesajele pe Facebook, alertele de pe Twitter şi mesajele vocale.

Odată ce m-am urcat în autobuz, încerc să îmi dedic puţin timp mie şi îmi scot Kindle-ul pentru a verifică noile articole din Psych Central ,Bipolar Beat, Mental Floss, şi orice a mai apărut nou,la fel că şi ceilalţi 20-30 de oameni care sunt în autobuz. Cobor şi mă duc la metrou ,şi scot o grămadă de rapoarte medicale care trebuiesc revizuite pentru muncă.  Încep să citesc şi să bifez, în timp ce mă ''sufocă'' mulţimea de oameni care încearcă,de asemenea, să ajungă la serviciu.  Reuşesc să termin o parte din muncă, cobor din metrou ,urc pe scările rulante şi ajung la Starbucks. Câteva minute mai târziu, ''înarmată'' cu un Starbucks , ajung în clădirea unde lucrez, prezint insignă de identificare la intrare , schimb două lifturi pentru a ajunge la etajul de care aparţin ,iar acum prezint insignă pentru a primi permisiunea de intră în birou.

Trag o gură de aer , îmi prezint insignă ,şi odată ce împing uşa să se deschidă, se semnalizează că a venit Domnul Tulburare Bipolară la muncă, chiar înainte să întru. Întru şi trec printre birouri ,pentru a ajunge la al meu. Pornesc calculatorul şi scot rapoartele medicale pe care le verificăm în metrou. Am verificat atâtea rapoarte ,atâta timp ,însă nu pot să mă concentrez asupra lor ,atunci când sunt la birou, pentru a le termină. Trebuie să citesc de un milion de ori ,deoarece mereu apare o distragere ,iar câteodată se întâmplă să simt cum starea mi se înrăutăţeşte şi mă apucă plânsul fără motiv. Încerc să mă apuc de altceva şi câteodată mă ajută, deşi câteodată mă ''ajută'' până la punctul în care termin acţiunea şi trebuie să fac altceva legat de acele rapoarte. Iar eu mă tot duc într-o direcţie diferită, uitând că acel proiect are un termen de predare, sau că am alte proiecte de finalizat. Este un episod de hipomanie. Deci ,cum se va termină ? Voi lua rapoartele acasă, pentru a le verifică acolo ,deoarece nu le-am verificat în timpul zilei ,cum am sperat, astfel transformând ziua de muncă ,din 10 în 12 ore. Asta este o zi tipică mie.

În unele zile ,mă concentrez mai mult decât în altele ,şi reuşesc să termin un milion de proiecte. În alte zile, îmi ia aproape o zi întreagă să citesc o duzină de documente. Vedeţi ,că parajurist, trebuie să înregistrez un număr de ore plătibile, în ziua mea de muncă. Toate distragerile şi momentele mele alternanţe, îmi îngreunează sarcina, astfel că trebuie să îmi continui muncă de acasă, pentru a termină tot ce am de făcut. Puteţi să va imaginaţi cum îmi afectează viaţă .Logodnica mea trebuie să se descurce singură de multe ori ,deoarece eu trebuie să muncesc. Pierd evenimentele cu prietenii sau alte întâlniri sociale din cauza că muncesc non-stop. Fără să am timp să socializez, mă simt exclus şi îmi ''hrăneşte'' depresia ,făcând că unele din simptome să se agraveze. Petrecând atâta timp acasă,mă face să mă pierd şi mai mult în gândurile mele negre, care ori îmi declanşează starea de depresie ori hipomania,din cauza că încep să devin obsedat de un proiect sau o idee nouă care dezlănţuie un şir lung de idei noi ,care trebuiesc începute imediat. Aceste reflectări mă distrag de la a termină ce am de făcut acasă, ceea ce rezultă în frustrare şi dorinţa de a renunţă la tot.

Acest ciclu începe iar, mâine, şi duce la weekenduri întregi ,încercând să recuperez tot ce nu am făcut în timpul săptămânii. Acest lucru duce la dezamăgirea iubitei mele, şi la înfurierea ei . Simt frustrare ,furie că nu mă simt în stare să mă concentrez ,frică de a îmi pierde locul de muncă, iar sfârşitul de săptămâna trece fără a reuşi să termin ce am de făcut , declanşându-mi anxietatea  şi frică de a mă duce la locul de muncă ,astfel încât mă îmbolnăveşte fizic. După cum puteţi observă , o zi de muncă nu este uşoară ,cu toate acestea, proiectele sunt finalizate, nu depăşesc limita de timp, nu ratez întâlnirile , şi nu am avut niciun fel de impact negativ asupra cazurilor care mi-au fost desemnate. Avocaţii cu care am colaborat, au avut păreri grozave despre muncă mea şi chiar sunt mulţumiţi de mine. Deci ,dacă acesta e cazul, ar trebui să îi spun angajatorului meu despre boală ,în speranţa că atunci când voi simţi simptomele tulburării bipolare, îmi va oferi sprijinul sau ? Ei bine, acestea este întrebarea pe care mulţi oameni şi-o pun. Nu am niciun răspuns.

În timp ce lucrăm pentru o firma de avocatură,în urmă cu câţiva ani ,a trebuit să fiu internat de urgenţă ( atunci am fost diagnosticat cu bipolaritate ) , iar când m-am întors la locul de muncă ,am regretat fiecare moment. Toată lumea se holba la mine şi mă bârfeau pe la spate. La început am crezut că îmi imaginez lucruri, dar apoi secretara mea a venit în biroul meu să mă informeze că secretul meu a fost divulgat şi că informaţiile pe care trebuia să le furnizez pentru a completă formularul de concediu medical, au ajuns la urechile altora. Acea informaţie , în adiţie altor lucruri spuse că rezultat al acelei breşe de informaţie, i-a determinat pe avocaţi să nu îşi mai dorească să muncească alături de mine ,iar eu am realizat că nu mai pot continuă să lucrez alături de ei . M-am simţit împins, exclus deoarece mediul de muncă devenise incomfortabil, şi nu există vreo şansă că eu să pot continuă să muncesc acolo. Din fericire ,aveam un plan de rezervă şi după plecarea mea, mi-am continuat studiile la Drept pentru încă un an . O altă firma la care lucrasem ,m-a chemat la departamentul de Resurse Umane deoarece eram în urmă cu  programul de muncă. Încercasem să recuperez ,dar mă simţeam copleşit din cauza problemelor mele ,dar şi a faptului că mi-au schimbat departamentul, fiind nevoit să acopăr muncă altor parajuristi aflaţi în concediu,biroul meu fusese mutat ,iar eu încercăm să mă descurc cu toate aceste informaţii noi. Simţeam că mă aflu în nisip mişcător.  Apoi ,mi s-a spus că există o problema în faptul că ţin mereu uşa închisă. Având o dificultate în a mă concentra ,îmi ţineam uşa închisă pentru a preveni distragerile de orice tip, şi din cauza stărilor mele alternanţe. Nu este nevoie că un birou întreg să mă vadă fericit sau trist, sau plângând. Nu există o regulă care mă împiedică de la a îmi ţine uşa închis ,aşa că nu ştiam ce am făcut greşit. În acel moment ,am simţit nevoia să explic motivele pentru care îmi ţin uşa închisă. După ce am dezvăluit că sufăr de tulburare bipolar şi că am nevoie să ţin uşa închisă din cauza distragerilor şi a stărilor mele, mi s-a spus că reprezint o responsabilitate PREA MARE pentru companie şi că aceste probleme trebuiesc discutate cu medicul .Persoană cu care am discutat ,m-a informat că nu pot face nimic, m-au întrebat de ce le-am zis ,şi cum pot fi ei siguri că îmi voi preda proiectele la timp fără să le pun compania în pericol ? Le-am spus, pur şi simplu, că niciunul din aceste lucruri nu au fost o problema vreodată, deoarece eu iau un tratament pentru a mă asigura că aceste lucruri nu se întâmplă, şi le-am subliniat că avocaţii pentru care am muncit, nu s-au plâns vreodată de muncă mea. Discuţia s-a terminat prin concluzia că trebuie să îmi ţin uşa deschisă şi apoi să îmi contactez doctorul pentru a menţine situaţia sub control. Nu a fost chiar de ajutor, dar măcar mi-am păstrat locul de muncă şi secretul.

Acestea ,sunt doar două situaţii ,în care i-am spus angajatorului meu despre tulburarea mea . Au fost momente în care nu am spus nimic ,şi nimeni nu a ştiut vreodată. Chiar şi în cazul celor doi angajatori menţionaţi mai sus, mulţi dintre colegii mei nu au avut vreo idee că sufăr de bipolaritate şi mi-au spus că nu ar fi ghicit într-o mie de ani. Dacă le-aş spune angajatorilor mei despre tulburarea bipolară ? Până acum , a fost mai bine când nu le-am zis ,deoarece nu am avut nevoie de concedii medicale pentru a face faţă simptomelor mele. Atunci când am divulgat informaţia, răspunsul nu a fost de ajutor şi doar mi-a ranforsat ideea de a nu divulgă.

Oare Legea Americanilor cu Dizabilităţi nu îmi oferă nici un drept ? Absolut, dar din păcate, nu cred că mulţi angajatori sunt informaţi despre aceste boli mintale şi despre cum se aplică legea în cazul lor.  Legea Concediului Medical permite absenţa pentru o perioada extinsă, de la locul de muncă, nu doar pentru perioada de sarcina, dar şi în cazul în care o boală mintală afectează abilitatea de a ne îndeplini sarcinile ,cu succes. Repet, nu cred că angajatorii au fost corect informaţi asupra bolilor mintale şi despre cum FMLA se aplică în cazult acestora. În afară biroului ,angajatorii sunt şi ei oameni obişnuiţi . Nu sunt supereroi, puternici sau figuri regale care ştiu tot şi văd doar pozitivul în orice. Stigma ,precum şi alte informaţii învăţate în afară biroului ,pot fi aduse în interiorul biroului. Aşa funcţionează lumea. Consider că susţinătorii ,trebuie să se asigure că şi angajatorii sunt aprovizionaţi cu informaţia corectă.

O zi de muncă ,normală, de 8 ore, 5 zile pe săptămâna este de fapt o zi de 12 ore , 7 zile pe săptămâna,pentru mine , declanşându-mi simptomele ,ingruenandu-mi muncă, perpetuând ciclu de a de declanşa iar şi iar. Nu mă afectează doar pe mine, ci şi pe cei din jurul meu. Ar trebui să fiu sincer ? Aş putea. Voi fi ? Probabil că nu .Ultimele încercări nu au arătat rezultate pozitive, iar în acest moment , nu cred că aş încerca din nou.

Oare nimeni nu ar trebui să fie sincer cu angajatorul lor despre tulburarea bipolară ? Desigur că nu . Fiecare angajator este diferit, cum şi fiecare loc de muncă este diferit. Consider că este decizia fiecăruia de a spune angajatorului ,de a spune sau nu despre tulburarea bipolară, în funcţie de relaţia pe care o au cu angajatorul şi nivelul de comfort.

Bipolaritatea la Locul de Muncă

Cuvintele ''loc de muncă'' invocă tot felul de imagini ,în funcţie de ce fel de persoană eşti şi cu ce te ocupi. De fapt ,când ne gândim la ''locul de muncă'' , expresiile ''cine suntem '' şi ''ce facem'' ,devin, în mod straniu,intercalate. Spunem că ''sunt profesor'', ''Sunt inginer'',''sunt barman''. Alternativ ,dacă profesia nu este explicită, ne încadrăm într-un domeniu , '' lucrez în vânzări'', ''lucrez în comunicaţii ''. În orice caz, locul de muncă ne încadrează în lume şi ne determina statutul ,averea şi identitatea.

Eu ? Sunt etichetat ,la fel că oricare altă persoană. Sunt asistent universitar ,la Colegiul Mesa din San Diego .Am fost asistent universitar pe o perioada mai lungă de 10 ani . Sunt o anomalie. Poziţia de tutore este ,în esenţă, o poziţie tranzitorie, ocupată deseori de către studenţi. Asistenţii universitari vin şi pleacă. Nu este obişnuit ,exceptând dacă vorbim despre mine ,că cineva să rămână în această poziţie ,atâta timp. Dar eu ,din moment ce sufăr de tulburare bipolară, pot produce doar un salariu minim din moment ce am o dizabilitate, astfel că locul meu de muncă este perfect. Îmi permite stimularea intelectuală, interacţiunea socială, structura şi bani mai mulţi asupra a ce primesc de la guvern.

Fără serviciul meu ,m-aş zbare în mlaştina şomajului. Desigur, atunci când este o vacanţă de iarnă sau vara, mă zbat în teroare, datorită orelor neproductive cu care mă confrunt. Acesta este dezavantajul locului meu de muncă.

Alt dezavantaj este locul de muncă în sine. Nu vreau să-mi petrec restul vieţii că asistent universitar. Vreau o slujba adevărată. O slujba adevărată cu program stabilit şi beneficii. O slujba care să-mi permită să mă extind, să-mi folosesc talentele, nu doar o parte din ele. Oare nu este acesta visul tuturor persoanelor cu dizabilităţi ,aflaţi în şomaj ?Din păcate, sunt anumite persoane prea inteligente ,pentru a rămâne satisfăcute în această situaţie, dar prea bolnave pentru a face o schimbare.

Sunt prea bolnav pentru a face o schimbare? O slujba adevărată înseamnă să ies din ghetto-ul dizabilităţii. Înseamnă să ieşi din siguranţă oferită de America şi să supravieţuiesc pe cont propriu. De ce este aşa de greu de făcut ? De ce nu am făcut-o până acum ? Nu , nu mi-am încurcat şireturile  pe undeva. Acel loc de muncă mai bun este greu deoarece am o dizabilitate , o boală mintală severă, cu simptome şi deficienţe, şi obstacole, şi bariere. Există motive valide pentru care rămân la un loc de muncă sub standardele mele.

Cu toate acestea, cred în vindecare, cred că există iertare pentru că sufăr de bipolaritate. Consider că am ajuns la un nivel stabil ,unde pot să-mi asum riscuri şi să-mi doresc o educarie mai bună,în acest caz, o diplomă de master în cadrul SSDU, pentru a putea munci în cadrul comunităţii, că asistent social.

Dar a fost o călătorie destul de interesantă până în acest punct. Dacă stau să mă judec din punct de vedere al societăţii, ar putea fi numită o călătorie plină de mediocritate şi înfrângeri,deoarece nu am ajuns în punctul de a avea o ''carieră adevărată ''. În acest context al vieţii mele, în contextul provocărilor mele, ceea ce văd este o călătorie a determinării,a curajului, a căutării fericirii în ciuda unei boli mintale.

În contra înţelepciunii populaţiei care spune că bipolarii sunt discriminaţi, eu la locul de muncă primesc numai compasiune. Şefii şi colegii mei ,de-a lungul anilor, au demonstrat bunătate nemăsurată, iar eu nu aş putea fi mai recunoscător pentru sprijinul primit.

Nimeni nu planifică să fie bipolar. Când eram în liceu ,voiam să lucrez pentru o revista. Apoi,în colegiu, mi-am luat diplomă în Literatură, o piatră de baza pentru publicarea articolelor mele. Că junior ,am aplicat pentru un loc de muncă ,redactor-şef, la ziarul Warren College, şi am fost refuzat ,dar Revelle College, cel mai prestigios colegiu,în cadrul UCSD, avea nevoie de un redactor-şef pentru ziarul sau, aşa că m-au angajat. Trebuia să încep în anul academic.

Atunci, au început lucrurile să se ducă la vale. În ultima zi a primului an de colegiu, când îmi terminasem teza despre Edgar Allan Poe ,am venit acasă ,într-un apartament care era plin cu toate ce îmi aparţineau. Mama şi mătuşa mea, erau acolo ,împreună cu nişte prieteni de la biserica. Mama şi mătuşa m-au luat de mâna şi m-au dus la lift. Coborând ,mi-au spus că tată a murit. Se sinucisese.

Din acel moment, viaţă mea nu a mai fost la fel. Acela a fost momentul de declanşare, FACTORUL.

Când am început al doilea an de studenţie, mi-am început şi muncă la Revelle College ,colaborând cu decanul-adjunct , Laura Mendez. Comportamentul meu era ciudat încă de la început. Munceam din plin şi eram foarte impulsivă, şi lipsită de respect. Nu mai mâncăm şi nu mai dormeam regulat ,iar greutatea mea era ''la pământ''. Ziarul era foarte important pentru mine, şi trebuia să fie totul perfect, iar oamenii care lucrau cu mine trebuiau să fie perfecţi. Laura era deranjată de noul ei asistent, şi mi-a spus ,după o vreme, că i s-a adresat Decanului : Nu cred că pot colabora cu Wendy. Este o pretenţioasă de tipul A!

Poate că păream o pretenţioasă de tipul A, dar eram o Bipolară 1.

Primul episod psihotic l-am experimentat după examene. Această experienţă m-a ''aruncat'' în spital ,timp de 2 săptămâni ,iar apoi m-am întors în campus, cu coadă între picioare.

Laura m-a luat sub aripa ei .M-a chemat în birou,iar apoi am făcut o plimbare prin campus. Mi-a povestit despre fiica vecinei ei ,care are o poveste similară. Tânăra fusese la colegiu ,dar locuia acasă. Începuse să vorbească mai repede, să facă tot felul de planuri .Apoi începuse să rearanjeze mobilă prin casă.Când a început să înoate în piscină, în mijlocul nopţii, părinţii au ştiut că are nevoie de ajutor. A fost dusă la un psihiatru şi diagnosticată cu tulburare bipolară. Era că mine ,19 ani. Laura mi-a spus această poveste, apoi mi-a zis ce plan are cu mine. Puteam să îmi păstrez locul de muncă, dacă era de acord să consult un psiholog. Mi-a tăiat muncă la jumătate ,astfel că publicăm doar două articole pe luna, în loc de unul pe săptămâna.

Am continuat să muncesc cu Laura pe parcursul acelui an ,deşi chiar şi cu muncă înjumătăţită ,mă luptăm cu termenul de predare. Mai important, învăţasem că angajaţii pot fi sensibili şi buni ,şi că se pot descurcă cu orice. A fost o lecţie importantă pe care am învăţat-o de la început, pe măsură ce lucrurile de agravau.

Este vital să reţinem că noţiunea de succes al unui individ cu tulburare bipolară, este o experienţă total diferită. Deşi nu pot munci la normă întreagă, nu înseamnă că altă persoană bipolară nu poate. Se întâmplă cu siguranţă, depinzând de severitatea bolii şi cât de mult s-a recuperat acea persoană. Dar multe nu o fac .Multe persoane rămân angajate într-un loc de muncă cu normă înjumătăţită, sau în şomaj.

Este interesant că din cauza crizei economice, au loc anumite situaţii netradiţionale. Chiar şi şomajul pierde din stigma pe care o purta odată. Instabilitatea economică din ziua de azi, contesta noţiunea de ''eşti muncă ta''. Şi chiar dacă această noţiune este contestată ,cultură noastră încă pune mare valoare pe un loc de muncă, de parcă ar valorifica o persoană din acest punct de vedere.

Locurile de muncă sunt premii, în ziua de azi .Deşi am fost foarte norocoasă să am angajaţi care să mă înţeleagă ,în situaţia mea, avansând în carieră, am devenit foarte sceptică în privinţa dezvăluirii afecţiunii mele în faţă unui angajator, fără să fie un caz necesar. Astfel ,boală nu intră în discuţie.

Recent, am început un alt loc de muncă ,part-time; lucrez pentru o organizaţie care oferă adăpost femeilor cu boală mintală. Sunt Specialist în Sănătatea Mintală, ceea ce înseamnă că fac parte din personalul responsabil de o casă cu 15 femei. Ofer asistenţă mea vizuală şi auditivă ,pentru aceste femei care au nevoie.

Supraveghetorul meu ,pe care îl cunoşteam din cadrul comunităţilor de sprijin,ştie că sufăr de tulburare bipolară, dar Preşedintele şi Fondatorul nu, iar eu doresc că lucrurile să rămână astfel. Vreau să aparţin unei organizaţii ,unde să nu fiu privită că o persoană cu o boală mintală. Chiar şi într-un mediu care sprijină persoanele cu boli mintale ,consider că atitudinea angajatorului se schimbă atunci când aude despre o boală mintală. Ar putea să se gândească ,'' wow, se comportă atât de normal pentru o persoană cu tulburare bipolară ! ''. Chiar şi cei mai iluminaţi oameni, sau persoane din domeniul medical ,gândesc la fel. Consider că prejudecată este atât de puternică în cultură noastră, încât şi cele mai bine intenţionate persoane pot avea această reacţie. Aşa că în acest moment al vieţii mele, doresc să îmi menţin anonimitatea, deşi sunt cu totul ''afară'' din orice aspect al vieţii mele.

Tulburarea bipolară este o afecţiune serioasă, iar simptomele pot afecta performanţele la locul de muncă. Cel mai bun lucru pe care poate să îl facă o persoană bipolară este să încerce să menţină un stil de viaţă pe cât posibil şi să îşi dirijeze boală prin orice strategie pe care o are la dispoziţie. Asta înseamnă să introducem o regulă în toate aspectele : să mâncăm potrivit, să dormim potrivit ,să facem exerciţii ,să ne abţinem de la substanţe, să petrecem timpul cu persoane pozitive, să practicăm terapia cognitivă, să fim buni cu noi ,printre alte lucruri. Consider că este imperativ să menţinem o interacţiune cu societatea. O reţea de prieteni cu aceeaşi afecţiune este, în mod ironic, necesară pentru menţinerea sănătăţii psihice.

În ultimul rând ,menţinerea unei judecate sănătoase este un ideal pentru toate persoanele care se lupta cu tulburarea bipolară. Dacă înseamnă să sacrificăm perspectiva tradiţională a succesului ,aşa să fie. Desigur, productivitatea şi utilizarea benefică a timpului sunt parametrii ai recuperării ,dar s-ar putea că această să nu fie o carieră tradiţională ,din perspectiva unui bipolar.

Că mine : Eu încă ''sunt'' un asistent universitar.  Această este realitate dulce-amară. Pe de-o parte, ar trebui să fiu fericită că am slujba care nu implică stres şi contribuie cu ceva pozitiv în viaţă oamenilor. Pe cealaltă parte, Dumnezeu ştie unde aş fi ajuns dacă nu sufeream de această boală. Aş fi putut fi Orice Altceva.

Cu toate acestea, slujba această a servit un scop anume. Am avut dreptate despre locul de muncă part-time; nu am mai fost într-un spital de 8 ani.  Asta se întâmplă după spitalizări anuale ,timp de 10 ani de-a rândul. Am rupt acest cerc vicios şi o mare parte din reuşită i-o atribui serviciului meu.

Mă simt împlinită datorită serviciului meu ,chiar dacă sunt plătită cu un salariu minim ? Încerc să îmi amintesc cuvintele studentiilor mei : ''Mulţumesc Wendy. M-ai ajutat. M-ai ajutat foarte mult.''

Dacă 10 persoane au această experienţă în fiecare zi ,patru zile pe săptămâna.... indiferent de câţi ani... zece ani ... mă simt umilă şi mândră.

Şi îndrăznesc să o spun... este un succes.

Studiile şi Tulburarea Bipolară

De Russ Federman

Dorinţa de a lăsa diagnosticul în trecut

Tranziţia de la liceu ,la colegiu este un moment entuziasmant. Pentru mulţi ,este prima perioada extinsă de timp, departe de casă ; primul pas major către maturitate, acolo unde o persoană nu mai este definită drept ''copilul dnului şi dnei Părinte''. Este o lupta intensă către autonomie şi individualitate. Este ,de asemenea, perioada modificării identităţii, datorită noilor grupuri sociale.

Aceste noi începuturi oferă speranţa unui nou rezultat. Este normal că un absolvent al liceului să îşi dorească să lase în urmă problemele suferite în perioada adolescenţei,în timp ce va dori să pornească pe un nou drum ,în mediul universitar. O parte din acea intenţie este garantată: o nouă importantă academică declarată, alegerea unui nou grup de membri şi chiar o nouă relaţie de iubire; acestea pot servi că o ancora emoţională în lumea contemporană; cu toate acestea, marea dezamăgire este că în cazul tulburării bipolare, nu există un astfel de progres.

Deşi este adevărat că studenţii se vor acomoda cu nouă lor identitate de student de colegiu, este la fel de adevărat că realitatea bipolară a unui student îl va acompania în mediul colegial. Nu este un lucru pe care îl pot lasă în urmă. Un nou început ,pentru o persoană bipolară, va însemna revizuirea tratamentului abordat şi deciderea unuia mai potrivit pentru acest stagiu de dezvoltare.

Cea mai bună alegere pentru Colegiu sau Universitate

Este important să luăm în calcul şi insistutiile de studii superioare mai mici ,în special cele fără programe dificile de absolvire, deseori numite ''colegii'', pe când instituţiile mari cu un program academic mai vast şi şcoli de absolvire sunt numite ''universităţi''. Câteodată aceşti termeni sunt folosiţi interschimbabil. Pentru a simplifică lucrurile, vom folosi că termen generic , colegiul. Să se consemneze că indiferent dacă ne referim la poziţia unui colegiu sau a unei universităţi , sfatul referitor la studiile superioare în cazul tulburării bipolare ,se aplică în ambele cazuri.

Pentru un elev de liceu care a fost deja diagnosticat cu tulburare bipolară, alegerea unui colegiu anume ,este o decizie dificilă. Alegerea nu se bazează doar pe reputaţia colegiului, disciplinele de studiu sau dacă şcoală oferă bursele necesare. La fel de important, dacă nu mai mult, este alegerea unui mediu optim pentru menţinerea stabilităţii emoţionale şi psihologice.

Mai aproape sau mai departe de casă ?

Atunci când decidem dacă e aproape sau departe, luăm în calcul istoricul de stabilitate al studentului, că indice al cărei tip de reţele de sprijin este necesar la colegiu.

Dacă situaţia este stabilă de un an sau doi ,fără spitalizări sau schimbări frecvente de medicaţie, atunci poate nu este atât de important să fie aproape de casă. Pe baza unei stabilităţi continue , frecventarea unei şcoli aflată la o distanţă de câteva ore sau a câtorva state distanţă depărtare de casă, nu ar trebui să ridice semne de îngrijorare.

În schimb, dacă dirijarea simptomelor bipolare s-a dovedit a fi dificilă iar studentul se confruntă cu instabilitate atunci când aplică la un colegiu , atunci amplasamentul colegiului la o distanţă apropiată de casă, ar fi o alegere mai propice. Adevărată problema în acest caz este punctul în care studentul ar putea avea nevoie de sprijinul familiei că parte din reţeaua de sprijin. Dacă există îndoieli, nu există motive pentru care cineva să nu poată frecvenţa un colegiu ,iar apoi să facă tranziţia către o şcoală aflată la depărtare, odată ce îşi demonstrează stabilitatea. Pe lângă această, transferul la o şcoală care durează patru ani ,devine mai uşor atunci când studentul da dovadă de un an sau doi de performanţe semnificative la nivelul colegiului. Dacă simptomele bipolare sunt în stadiul moderat , iar persoana bolnavă s-a descurcat bine pe o durată de un an sau doi ,atunci nu există motiv pentru care un colegiu aflat la distanţă de casă ,să nu fie luat în considerare. Dacă, totuşi ,alegerea făcută este prea departe de ''cuib'' ,atunci apare întrebarea :  Colegiul dorit oferă resursele necesare pentru a asigura sprijinul necesar ?''

Sănătatea mintală şi resursele psihiatrice în colegiile contemporane

În ziua de azi, majoritatea universităţilor oferă consiliere şi serviciil psihiatrice pentru studenţii înscrişi. Mai comun ,aceste servicii fac parte din acelaşi departament, de obicei numit Departamentul de Asistenţă şi Consiliere Psihologică. În cadrul anumitor universităţi ,consilierea şi sănătatea mintală ,sunt separate în două unităţi de asistenţă.  Se întâmplă să fie un Centru de Consiliere şi o unitate separată numită Sănătatea Studentului sau Asistenţă Psihologică .

Aşa cum fiecare universitate are configuraţie ei unică de asistenţă a studenţilor, este necesar să cercetăm ce servicii oferă şi unde pot fi găsite. În scopul acestei discuţii, frază generică '' centru de consiliere universitară ''  se va referi la un cabinet de tratament ce include toate serviciile.

Pentru orice student, alegerea unui colegiu este crucială. Pentru studenţi cu tulburare bipolară ,este imperativ să investigheze domeniul de aplicare al serviciilor disponibile în cadrul centrului de consiliere al colegiului înainte de a face un angajament. Dacă aceste resurse sunt minime sau fără o componentă psihiatrică specifică, atunci studentul ar trebui să se asigure că există un centru de asistenţă în apropierea colegiului.

Nu spunem că resursele de tratament sunt primul criteriu de selectare al unui colegiu; dar pentru studenţii bipolari, ar trebui să se afle pe lista priorităţilor. Clar, o alegere greşită ar fi alegerea unui colegiu unde accesul la asistenţă psihiatrică este limitat,  la colegiu sau în comunitatea profesională . Simplu spus, resursele de tratament ar trebui să fie accesibile celor cu tulburare bipolară.

Precauţie :  Deseori centrele de consiliere universitară nu sunt suficient echipate pentru studenţii cu probleme ce necesită atenţie superioară. De aceea ,se întâmplă că un centru de consiliere să ofere consiliere pe termen scurt, focusandu-se pe stabilizarea şi recomandarea unui centru pe termen lung, dacă este necesar. Din moment ce tulburarea bipolară este o condiţie în desfăşurare, studenţii nu ar trebui să fie surprinşi dacă doctorii din centrul de consiliere vor dori să le recomande un alt centru comunitar pentru un tratament pe termen lung. Aceste practici variază de la o şcoală la altă, dar dacă profesioniştii centrului de consiliere vorbesc despre o recomandare, nu înseamnă că vorbesc despre un refuz. Este doar realitatea resurselor limitate cu care se confruntă multe centre de consiliere, din ziua de azi.Există totuşi un beneficiu în cazul recomandării private. Având în vedere că multe centre de consiliere universitare dispun de resurse limitate, un student bipolar poate fi nevoit să schimbe doctorul după o perioada de timp. Dacă un student este destul de norocos încât să obţină un psihiatru specializat şi un psihoterapeut în comunitatea locală, atunci această echipa de tratare poate fi permanentă pe durata desfăşurării anilor şcolari. Continuitatea tratamentului este benefică.

Paşii pregătitori înainte de a ajunge la colegiu

Odată ce alege un colegiu ,mai sunt câţiva paşi pe care un student bipolar trebuie să îi efectueze pentru o tranziţie uşoară. În primul rând, este recomandabil că studentul să contacteze centrul de consiliere al universităţii, înainte de a ajunge în campus sau la scurt timp după, şi să stabilească o întâlnire cu consilierul, chiar dacă lucrurile sunt în regulă. De fapt, dacă acel colegiu ales nu este prea departe de casă, atunci se poate stabili o şedinţa înainte cu o luna ,de înscriere,pentru a se asigura că este o opţiune viabilă. Astfel, studentul este capabil să stabilească o conexiune personală cu un psihiatru, lucru ce va facilita accesul la asistenţă în cazul viitoarelor stări de instabilitate.

Odată ce studentul îşi transferă tratamentul la alt doctor, psihiatrii anteriori vor semna un comunica prin care îşi dau acordul de a trimite copii ale rapoartelor medicale centrului de consiliere, noului psihiatru şi altor doctori specializaţi în sănătatea mintală. Având această informaţie ,orice alt psihiatru sau psihoterapeut poate revizui cu uşurinţă istoricul anterior de tratament ,pentru a ajută studentul să primească toate cele necesare în nouă locaţie.

Studenţii trebuie să fie conştienţi că rapoartele medicale le aparţin şi că au dreptul la o copie ,în orice moment. În timpul adolescenţei târzii şi a maturităţii timpurii ,atunci când studenţii se află mereu în mişcare, este recomandabil să menţină un dosar al rapoartelor medicale ,pentru a putea prezenţa copii ale rapoartelor atunci când tranzitioneaza către un nou colegiu ,şcoală de absolvire, un loc de muncă, relocarea serviciului.

Cum ţinem stresul sub control:

Nu prea mult ,prea repede

Uneori ,mulţimea de oferte primite din cadrul colegiilor, pot fi un ''corn al abundenţei '' în materie de posibilităţi. Cursurile fascinante, cluburile şi organizaţiile sociale, sporturile, guvernul studenţesc, opţiunile noi de relaxare, muzică şi drama... lista continuă. Plictiseală nu va face parte din experienţă colegiului.

Atunci când luăm în considerare toate aceste posibilităţi, apar sentimente normale de anticipare şi nerăbdare. De ce să nu ne ''scufundăm '' total în ele ?

Simplu- făcând asta, activăm intensitatea . Şi deşi intensitatea pot fi plăcută, în special acompaniată de hipomanie moderată, este cu toate acestea stresantă. Pentru studenţii cu tulburare bipolară, stresului unui angajament intens nu este necesar prietenul acestora. Stresul este deseori cel mai comun factor de destabilizare a stării.

Studenţii bipolari din anul l, sunt sfătuiţi să facă un pas înapoi şi să selecteze cu moderaţie din acel ''colţ al abundenţei'' . Deci cum arată Moderaţia ? Că şi cum semnăm pentru 12 sau 15 credite, în loc de 16 şi 18. Poate că alegerile activităţilor extracurriculare sunt întârziate cu un semestru sau nu sunt luate în sensul angajamentului competitiv. Iar atunci când colegii sugerează o excursie în al doilea semestru de şcoală.... să sperăm că studentul cu tulburare bipolară va alege să rămână în campus şi să se concentreze pe constituirea unei fundaţii stabile.

Reţineţi că înscrierea la colegiu reprezintă un moment critic ,unde au loc simultan multe schimbări. Dacă spuneţi NU acelor lucruri la începutul şcolii ,nu înseamnă că acestea nu vor rămâne valabile că viitoare alegeri. De asemenea , nu înseamnă că dacă veţi face lucrurile pe parcurs ,veţi fi lăsat în urmă. În cazul studenţilor bipolari, moderaţia este preferabilă faţă de prea mult,prea repede, devenind copleşit şi fiind nevoit să renunţăm prematur.

Potenţialele capcane ale vieţii universitare

Dacă simptomele tulburării bipolare nu se declanşează până în jurul vârstei de 35 sau 40 de ani ,modul de dirijare eficient al simptomelor uşor-moderate va fi mai uşor de stabilit. Luaţi în considerare că până în floarea vârstei , ajustările importante de maturitate cum ar fi stabilirea unei rutine zilnice, igienă unui somn adecvat, limitarea de la droguri şi alcool şi înfrânarea impulsivă, comportamentul riscant , toate sunt alegerile pe care o persoană trebuie să le ia în considerare în contextul unui stil de viaţă stabil.

Odată ce aţi obţinut aceste abilităţi, majoritatea factorilor ce duc la destabilizarea bipolară sunt redate cu mult mai puţină potenţa.  De aceea observăm o îmbunătăţirea în stare şi în funcţionarea de pretutindeni că individ cu tulburare bipolară ce tranzitioneaza de la anii maturităţii timpurii pentru a progresa în alt ciclu de viaţă.

Dar declanşarea simptomelor bipolarităţii în floarea vârstei este o fantezie. Realitatea este că ,pentru multe persoane bipolare, prezenţa simptomelor se simte încă din anii de adolescenţă . În loc de acel echilibru necesar, al angajamentului structurativ, a unei rutine sănătoase , tindem să le întârziem datorită normelor de comportament din adolescenţă târzie.

Pentru cei care se înscriu la un colegiu ce durează patru ani ,majoritatea experienţelor de viaţă anterioare, a fost definită de normele şi regulile părinţilor. În timp ce regulile părinţilor tind să devină mai acceptabile pe măsură ce copilul avansează în vârstă ,se întâmplă că până la sfârşitul liceului, studenţii să îşi dorească peste măsură să ''guste din libertate''. La colegiu ,nu mai au reguli de somn ,de ajuns acasă şi nu li se mai spune ce să facă sau cu cine.  Îşi însuşesc multe alegeri de viaţă  şi este perfect normal că studenţii de colegiu să dorească să se bucure de libertate şi să îndepărteze ''limitările'' parentale. Consecinţele naturale ale progresului ,pe care le observăm în timpul anilor de colegiu sunt 1. programul de somn este alterat 2. experimentare de substanţe psihoactive ,3. strategiile de dirijare ale volumului de muncă sunt foarte stresante. Veştile bune sunt că pentru mulţi dintre aceşti tineri , se vor produce modificări semnificative pe parcursul următorilor 10 sau 15 ani. Dar dacă sunteţi bipolar şi va îndreptăţi spre colegiu ,sau dacă aţi fost diagnosticaţi cu tulburare bipolară pe parcursul colegiului, nu ar mai fi necesar să faceţi niciun fel de ajustări.

De ce nu ? Pentru persoană cu tulburare bipolară, programul de somn stabil poate fi la fel de eficient că şi medicamentele prescrise. De multe ori ,un tipar de somn inconsistent, precipiteaza destabilizarea stării. În mod similar, cercetările au demonstrat că folosirea excesivă şi frecvenţa a substanţelor psihoactive, are un potenţial de infuenta asupra celor cu tulburare bipolară. Pe cealaltă parte, este normal că majoritatea studenţilor cu tulburare bipolară să raporteze consumul de substanţe psihoactive. A treia parte a acestei triade este stresul. Stresul agravează tulburările psihiatrice. Stresul agravează starea oamenilor chiar şi atunci când nu sunt diagnosticaţi cu vreo afecţiune. Pentru aceia cu tulburare bipolară, combinaţia de stres ridicat, consum de substanţe şi program de somn instabil ,acestea acţionează că ''un chibrit în benzină''. Rezultatul nu va fi favorabil.

Este rezonabil că libertatea şi oportunităţile vieţii de colegiu să prezinte multiple provocări, în cazul studenţilor bipolari. Soluţia e simplă : somn stabil ,abstinenţă de la substanţe şi menţinerea unui nivel scăzut de stres în viaţă de colegiu. Ah, şi doar de ar fi atât de simplu! Vedeţi ,mai e ceva, destul de semnificativ, care se balansează între capcanele vieţii de colegiu şi soluţiile eficiente.

Acceptarea diagnosticului:

Cea mai dificilă provocare în anii universitari

Mulţi dintre studenţii bipolari nu doresc asta. Nu e că nu vor să valorifice experienţă hipomaniei ,când se simt energizati ,optimişti şi dornici de cunoaştere. Gândiţi-va ; există o mulţime de creaţii minunate care s-au întâmplat în istorie datorită elevaţiei tulburării bipolare. Dar întreagă imagine nu este la fel de dezirabilă. Depresia este depresivă. Stările imprevizibile creează o realitate în stilul unui carusel. Iar mania totală se dezlănţuie acasă. Din nou ,majoritatea oamenilor nu o vor.

Dar nu se întâmplă astfel şi cu cele mai dificile şi dureroase lucruri în viaţă ? Imaginaţi-va că aţi fost diagnosticat cu Diabet de Tipul 1, unde e nevoie de monitorizarea nivelului de sânge,iar injecţiile de insulină sunt o parte integrală din menţinerea sănătăţii. Studenţii universitari ce suferă de diabet ,nu acceptă regimul zilnic ; în general ,se mulţumesc cu situaţia deoarece alternativă este în detrimentul bunăstării lor.

Similar, când părintele unui student moare de cancer, în timpul primului an de colegiu, evenimentul va lua o mare amploare emoţională. Nimeni nu este pregătit să piardă un părinte la 18 sau 19 ani. Dar viaţă studentului nu se termină din cauza pierderii unui părinte .Studentul trece printr-o perioada dureroasă de doliu. Este probabil că studentul să îşi continue cu succes viaţă, odată ce se acomodează cu nouă realitate ,de a avea un părinte decedat.

Dacă luăm în considerare pierderea sănătăţii fizice optime sau a unei persoane dragi, în mod general ,găsim cai de a ne adapta şi de a merge înainte, dar nu fără pierderi şi ajustări. În multe aspecte, această este maturizarea.

Adolescenţă târzie este o perioada a stabilirii idealurilor. O şcoală bună , o specializare importantă, un partener de viaţă iubitor, opţiuni de serviciu ,sunt temele dominante în adolescenţă târzie. Pe măsură ce avansăm în acest ciclu al vieţii ,suntem nevoiţi să acceptăm modificările care au loc în visele şi speranţele noastre. O viaţă ideală există în basme şi filme. Nu există în realitatea trăită. Pentru majoritatea ,aceste modificări au loc mai târziu în viaţă ,atunci când este clar că fanteziile adolescentine nu se potrivesc cu realitatea de adult.

Nevoia ajustării expectativelor unui student cu tulburare bipolară apare la o vârstă fragedă. Normele predominante ale stilului de viaţă în cadrul universitar, nu funcţionează în cazul tuturor studenţilor bipolari. Într-adevăr ,este o reţeta a instabilităţii. Pentru a se descurcă cu asta, studentul bipolar trebuie să îşi accepte diagnosticul, nu pentru că îşi doreşte asta ,ci pentru că nu poate schimbă asta. Negarea nu va vindecă boală. Negarea simţită de studenţii cu tulburare bipolară ,le va permite acestora să facă cum vor, pe o perioada temporară de timp. Dar atunci când alegerile nesocotesc aspectele bipolarităţii, există un preţ pe care îl plătim inevitabil pentru aceste incursiuni între negare şi împlinirea temporară a dorinţelor.

Ajustările psihologice necesare unui student bipolar ,implică eliminarea idealului de sine - studentul care se zbătea să devină - şi acceptarea realităţii de a trăi cu diagnosticul de tulburare bipolară.

Această ajustare este dureroasă şi lungă în timp. Că şi procesul de jelit ,e nevoie să îl trăim din nou şi din nou ,pentru a îl înlocui progresiv cu un sentiment de acceptare. Este chiar un proces de plângere : jelim pierderea persoanei care doream să fim.

Deci ,cum arată în practică ? Poate prin a găsi alte persoane ale carori stiluri de viaţă se învârt în jurul altor activităţi recreaţionale , altele decât a bea şi a petrece. Poate înseamnă să obţine o scrisoare de la fizician care explică nevoia unui dormitor cu un singur pat, pentru a deţine mai mult control asupra programului de somn. Poate implică să obţinem un ajutor adiţional pentru a dezvoltă obiceiuri de studiu eficiente. Toate acestea sunt abordări pragmatice importante.

Dincolo de pragmatism ,adevărată muncă zace sub procesul emoţional de acceptare a diagnosticului . Psihoterapia poate fi de mare folos. În ultimul rând, odată ce realitatea bipolarităţii este integrată comfortabil într-o nouă identitate, atunci piesele pragmatice se vor aranja fără pic de dificultate.

Din păcate, mulţi studenţi nu sunt pregătiţi pentru a acceptă asta în timpul adolescenţei. De fapt , pentru unii realitatea tulburării bipolare este ceva atât de nedorit, încă încearcă intenţionat să respingă toată ideea. Se întâmplă că mulţi studenţi să spună : '' O s-o rezolv când termin colegiul''. Ei bine, da ,ar trebui. Există o varietate largă de consecinţe negative ale acestei atitudini.

Cercetările neurostiintifice recente evidenţiază un fenomen în care prognoza pe termen lung a cursului desfăşurării unei tulburări bipolare este o reflecţie a gradului de instabilitate care are loc în stadiul timpuriu al bolii. Cu alte cuvinte, instabilitatea timpurie netratată = dificultate pe termen lung cu instabilitatea continuă, pe când instabilitatea timpurie care este tratată cu succes = mai multe şanse pentru o stabilitate pe termen lung. Este denumit că efectul de aprindere.

Gândiţi-va la o entorsă de glezna. Odată ce glezna suferă de o entorsă gravă, acea glezna devine pasibilă de noi accidentări , pe viitor. Cu fiecare accidentare, coboară pragul de stres fizic ,care va duce la accidentări ulterioare. Creierul nu este diferit. Vulnerabilităţile faţă de instabilitatea bipolară ,în special atunci când nu sunt luate în seama şi lăsate la întâmplare, duc la scăderea limitei pentru viitoarele episoade de instabilitate. Asta înseamnă că strategiile celor care aşteaptă câţiva ani pentru a lua în serios această tulburare sunt greşite. Odată ce circuitul neutru cerebral este amorsat pentru instabilitate pe termen lung, persoană nu are şansă de a se întoarce în adolescenţă pentru a reface greseliile.

Acceptarea diagnosticului şi acomodarea în consecinţă ,sunt acţiuni de mare însemnătate! Nu intenţionăm să ''pictam '' o imagine a disperării şi obscurităţii, sau să speriem pe cineva din încercarea prevenirii pozitive, dar vrem să atragem atenţia asupra adevărului. Când studenii se află în mijlocul vieţii de colegiu ,nu este uşor să menţină o perspectiva sănătoasă . Pentru studenţii bipolari ,această perspectiva ar putea fi esenţială pentru a putea trăi o viaţă stabilă, funcţională în mod eficient şi plină de împliniri.

Utilizarea adecvată a parasutei academice

O paraşuta academică face referire la acel proces de sprijin ,care poate veni în ajutorul studentului în perioade dificile. Atunci când o folosim adecvat, această paraşuta va ajută că studentul să aterizeze pe picioarele sale, evitând realitatea unei aterizări devastante.

Unul din aspectele frustrante din viaţă unui bipolar ,este imprevizibilitatea. Chiar şi cu tratamentul medicamentos corect şi modificările stilului de viaţă ,un student va află că stresul vieţii de colegiu poate întoarce lucrurile cu susul în jos. Fiind date aceste posibilităţi ,ar fi prudent pentru studenţii bipolari să ştie ce fel de paraşute pot folosi.

Multe universităţi au un birou care îi ajută pe studenţii cu dizabilităţile fizice şi psihiatrice. În mod tipic, acest birou este denumit că Serviciu de Sprijin pentru persoane cu dizabilităţi; iar în anumite campusuri poate avea un titlu diferit. Legea americanilor cu dizabilităţi cere că instituţiile de studii superioare ,să ofere asistenţă şi acomodarea necesară studenţilor bipolari.  În mod clar, niciun student de colegiu doreşte fie considerat o '' dizabilitate psihiatrică'', dar sunt momente când simptomele bipolarităţii sunt la fel că şi alte altor boli. Dacă un student se află în scaun cu roţile, în urmă unei paralizii cerebrale, nici nu se pune întrebarea dacă acel student necesită asistenţă specială. Clasele acestuia vor trebui să fie accesibile persoanelor în scaun cu roţile. Dacă mâinile unui student au fost afectate ,ar fi nevoie că acel student să primească copii ale notiţelor comprehensive. Cu alte cuvinte, câteva acomodări ar trebui făcute pentru a ajută că studentul să participe în mod egal la procesul de educare, că şi ceilalţi studenţi fără dizabilităţi. De ce ar trebui să considerăm că tulburarea bipolară este diferită ?

Simptomele severe ale depresiei sau hipomaniei pot cauza deficienţe de productivitate. Diferite medicamente folosite pentru a stabiliza un student , pot avea efecte adverse precum somnolenţă ,atenţia deficitară şi de concentrare, sau agitaţie. Procesul de redresare la starea de stabilitate ,după o perioada de depresie ,nu este simplu. În acest caz, conexiunea cu centru de sprijin pentru dizabilităţi , precum şi decanul academic ,pot face o diferenţa importantă.

Prin aceste servicii ,este posibil că studenţii cu tulburare bipolară ,să primească acomodări precum : cerinţă unei prezente flexibile la curs, termene prelungite pentru proiecte şi notă de motivare a absenţei atunci când studentul nu este capabil să participe la cursuri. De obicei, principala dificultate în a primi ajutor nu este din vină sistemului instituţional. Mai mult, uneori studenţii nu doresc să ceară ajutor. Acesta este un ecou clar al problemelor discutate în cazul acceptării diagnosticului.

Decanul academic poate fi un mediator eficient atunci când trebuie să comunice unui profesor ,despre starea de dizabilitate relaţionată cu dificultăţile de performanţă. Un exemplu bun implică absenţa de la curs motivată medical.  Multe şcoli au o perioada de timp înainte de începerea semestrului, când studenţii pot participa sau pot abandona cursuri ,fără consecinţe. Ocazional ,un student ar putea admite că performanţă la un curs specific are un impact negativ asupra performanţelor la alte cursuri; nu este neobişnuit pentru un student bipolar, că performanţele negative să fie reperate prea târziu pentru a abandona cursul. În acest moment, când sunt acompaniaţi de documentaţia medicală potrivită, decanii pot juca un rol important în facilitarea excepţiei de renunţare la un curs.

Mai presus de rolul de ''avocat '' oferit de unii decani, una din cele mai bune strategii, ale unui student ,este să convoce o şedinţa cu profesorii şi să împărtăşească realităţile diagnosticului sau. Ajută mai mult dacă această acţiune este săvârşită înainte de începerea semestrului , decât în timpul semestrului ,când e prea târziu. De obicei ,profesorii sunt mai mult decât dispuşi să fie flexibili şi să ofere sprijin unui student ,atâta timp cât ei percep sinceritatea studentului şi toată cererea se face pe baza documentaţiei potrivite.

Există rezultatul ocazional ,în care semestrul este deja pierdut. O spitalizare de 10 zile are loc, iar acel student nu îşi revine la starea funcţională eficientă,decât o luna mai târziu.  O ''deraiere'' hipomaniacala  afectează productivitatea studentului pe perioada întregului semestru. La momentul la care situaţia s-a stabilizat ,posibilitatea de a recupera din materia pierdută , este nerealistica. Un student se înscrie la colegiu în august, descurcandu-se foarte bine, dar apoi se ''loveşte'' de depresie la mijlocul lui noiembrie. Energia unui student ,motivarea şi abilitatea de a se concentra , sunt diminuate , iar provocarea de a îşi completă semestrul înrăutăţeşte simptomele depresive. În momente că acestea , retragerea de la cursuri pe baza motivelor medicale poate fi o decizie înţeleaptă.

Explicaţia oficială pe foaia de înmatriculare este simplă : ''Retragere'' sau ceva foarte similar. Nu există un dosar academic pe care să scrie : '' Retragere din cauza dizabilităţii psihiatrice ''. Luând acţiune, un student este capabil să se protejeze împotriva impactului notelor slabe ,care duc la o medie slabă. Acest lucru este important în cazul în care sunt implicate idealuri de a obţine accesul la o şcoală de absolvire competitivă sau alt program post-bacalaureat profesional.

Este normal că atunci când discutăm despre aceste alegeri cu un student, răspunsul lor să fie : '' dar voi rămâne ultimul din clasa '' . Ei bine, e posibil. Dar există întotdeauna potenţialul de a recupera cursurile ,pe durata şcolii de vara sau a meditaţiilor intensive ,oferite în cadrul universităţii ,chiar în perioada vacanţei de iarnă.

Este,de asemenea, important să recunoaştem că educaţia nu este o cursa pentru locul întâi. Câţiva vor ajunge înainte ,iar alţii mai târziu . Există viaţă şi în colegiu , şi în afară colegiului. Nu există o formulă a succesului în educaţia superioară. Este demonstrat că atunci când ajung în floarea vârstei ,studenţii nici nu-şi vor mai aminti de experienţele colegiului, ci doar că ar fi fost mai bine dacă ar fi absolvit cu un semestru mai devreme.

Concluzii:

Am auzit de multe ori frază spusă de către adulţi : " anii de colegiu au fost cei mai buni ani din viaţă mea !'' În mod tipic ,atunci când această frază este exprimată, privim lucrurile printr- o retrospectivă distorsionată. Fără îndoială, anii de colegiu implică anumite experienţe minunate. Dar adevărul e că sunt ani plini de stres şi complexitate.

Chiar şi pentru cei fără diagnostic psihiatric, tranziţia de la adolescenţă la maturitate nu este uşoară. Pentru cei care trec prin această faza de dezvoltare în timp ce se confruntă cu tulburarea bipolară ,experienţă seamănă cu un drum printre munţii Himalayei. Există o privelişte uimitoare, dar şi prăpăstii periculoase. Călătoria necesită pregătire, condiţie excelenţă, echipament în plus şi abilităţi de supravieţuire. Este o perioada de conectare cu cel mai bun ghid pe care îl găsiţi. Veţi întâmpina eşecuri. Vor există momente când condiţiile adverse vor fi copleşitoare. Cu toate acestea, dacă un student bipolar se dedică acestei călătorii şi învaţă noi abilităţi în acest proces, experienţă îi va permite ''să rămână cu picioarele pe pământ'' . Odată ce stabileşte acea poziţie, studentul îşi poate continuă viaţă în mod eficient.